Europa îşi transferă o rană deschisă

Alături de problema refugiaţilor, ca dramă conexă, Europa transferă acum, masiv, o rană deschisă de secole în spaţiul Orientului Apropiat şi Maghrebului: conflictele interconfesionale.

Este o chestiune de mare importanţă deoarece, în acest moment, acestea sunt cele care justifică cea mai mare parte dintre stările de tensiune extreme care au degenerat în războaie ce par fără sfârşit, alimentând mereu cu argumente religioase tot ceea ce înseamnă foarte lumeasca bătălie pentru resurse, teritorii, sfere de influenţă şi dominaţie locală sau regională.

Este vorba despre un transfer care se operează acum către o Europă foarte puţin, sau chiar complet nepregătită să facă faţă, conceptual şi fizic, unui tip de confruntare pe care l-a cunoscut cu multe secole în urmă, cel în care mesajele religioase se amestecau organic cu glasul săbiilor. În spaţiul european, metalităţile au evoluat pe baza unor sisteme care s-au format tocmai ca reacţie naturală la ororile interminabile ale războaielor religioase şi intoleranţelor confesionale care au ridicat ruguri care au iluminat sinistru, secole de-a rândul, peisajul lumii occidentului european. Ceea ce avem acum, Europa seculară, tolerantă şi avocat internaţional în favoarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului vede cu stupoare cum, în acest moment, se consolidează pe propriul său teritoriu modelul invers, cel al unor comunităţi perfect închise, absolut intolerante prin practicarea Sharia, dar şi totalmente duşmănoase una faţă de cealaltă deoarece continuă tradiţiile de intoleranţă preluate din ţările de origine.

Nimeni nu vorbeşte deschis despre asta nu neapărat din dorinţa de a păstra măcar aparenţele corectitudinii politice, ci deoarece, cu mult mai grav, nimeni nu se poate hazarda în a spune că s-ar putea preconiza vreo soluţie logică, alta decât speranţa că, odată sosiţi în Europa, membrii acestor comunităţi îşi vor schimba complet şi definitiv abordarea faţă de viaţă, îşi vor modifica absolut complet mentalitatea şi comportamentul social.

În lumina a ceea ce s-a întâmplat până acum, speranţa este iluzorie. Asta deoarece în conflictul de acum se confruntă două tipuri de societăţi, cea a modelului deschis promovat de europeni şi cea a societăţilor închise de tip monolit ideologic-religios care s-au instalat mai demult odată cu primele mari implantări masive de comunităţi musulmane şi care sunt alimentate acum prin acest uriaş exod de populaţie ce pare imposibil de îngrădit.

O confruntare din care, cel puţin până acum, zona europeană a pierdut deoarece – respectându-şi cu stricteţe propriile criterii de maximă toleranţă - a acţionat mereu în defensivă, deschizând mereu, iarăşi şi iarăşi, noi breşe în toate sistemele sale sociale. Ceea ce era absolut normal în termenii logicii europene a fost interpretat mereu ca nou şi nou semn de slăbiciune pe care l-au exploatat ca atare exponenţii unui bloc ideologic şi religios ce a dorit şi a obţinut privilegii din ce în ce mai importante. Privilegii care nu au fost folosite pentru crearea de noi punţi între comunităţi, ci pentru apărarea cu stricteţe a privilegiilor comunităţilor închise. Îmi aduc aminte cu tristeţe de gestul unui fost primar general din Bruxelles care, sub presiunea noului tip de corectitudine politică extremă justificată de nevoia de a arăta public toleranţa religioasă faţă de comunitatea musulmană, a înlocuit secularul pom de Crăciun din Grande Place cu o construcţie din placaj care evoca un fel de copac pe care fusese montată o instalaţie electrică...sau interdicţia din şcolile de stat de a fi purtate cruciuliţe la gât pentru a nu jigni sensibilităţile religioase ale celorlalţi...sau anularea serbărilor şcolare de Crăciun sau de Paşte...sau modificarea structurii hranei oferite în pauză, iarăşi pentru a nu intra în contradicţie cu cererile imperative formulate, în primul rând, de membrii comunităţilor musulmane....sau atentatele în care au murit oameni pentru vina de a fi desenat sau publicat o caricatură cu Profetul Mahomed.

Este o realitate vizibilă, aşa cum la fel de vizibile sunt cartierele musulmane compacte din cele mai multe mari oraşe din vestul Europei, cele care vor primi acum un foarte important număr de nou veniţi. Conform logicii tuturor evoluţiilor de până acum, aceştia nu se vor „dizolva" la nivel social, ci se vor adăuga la comunităţile existente. Aducând cu ei toată povara noilor poveşti tragice din ţara mamă, producând noi motive imediate, tangibile, de raliere la cuzele atât de contradictorii, fapt ce va fi folosit urgent de recurutorii atât de activi ai Statului Islamic, dar şi vor deveni exemple pentru predicile şeicilor locali.

În plus, este evident că începe o schimbare a structurii demografice din zonele în care ajung deja foarte mulţi tineri sau familii tinere. Evident, iarăşi, nu în favoarea autohtonilor, ci continuând tradiţia oricărei comunităţi islamice, adică mândria de a avea cel puţin trei copii dintre care, neapărat, un băiat, singurul moştenitor de drept al averii familiale.

Să mai adăugăm o problemă foarte sigură în perspectiva pe termen mediu: schimbarea ce se va produce în importante bazine electorale tradiţionale, ceea ce deja a început să fie vizibil, în Belgia spre exemplu, prin apariţia unor candidaţi musulmani sau de culoare, cei care să reprezinte deja în mod oficial interesele comunităţilor lor.

Este o problemă ridicată în chip de sperietoare? Nicidecum. Este doar un semn major de întrebare privind modul în care vor evolua societăţile europene în perioada următoare, profund marcate acum de criza aceasta care ameninţă, dacă nu este bine tratată în continuare, să producă una de identitate, fapt care ar putea repede să fie vizibil inclusiv la nivelul opţiunilor politice în alegerile viitoare.

Mi se pare că cea mai mare problemă reală a momentului este că, în continuare, toate discuţiile se concentrează asupra unei chestiuni absolut depăşite, cea a relocării a 160.000 de migranţi, asta în condiţiile în care numărul real pare să fi depăşit 1 milion, cu alte câteva milioane în aşteptare pentru a intra pe rutele de tranzit.

Cel puţin deocamdată, cel puţin oficial, nu există un studiu de risc bazat pe un altul, de impact, a ceea ce înseamnă şi va însemna şocul migraţiei pentru societatea şi civilizaţia europeană.

Vorbim în continuare doar despre măsuri viitoare strict tehnice, adevărat absolut vitale, dar în stare de defensivă, doar pentru a ridica sisteme de apărare. Între timp, în profunzime, lucrurile se schimbă dramatic fie şi numai pentru că apar noi comunităţi umane mânate de dorinţa imediată şi urgentă de supravieţuire, intrând în contact cu o civilizaţie de tip aşezat, deschisă şi cvasi-inconştientă de pericolul pe care l-ar reprezenta criza propriei supravieţuiri.

Europa începe să-şi aşeze bariere de apărare. Teama este că nici acum nu par a fi suficiente şi cu o capacitate de îndiguire suficeintă pentru a da timp ca ceea ce înseamnă operaţiunile de control şi identificare a ceea ce a sosit până acum să intre măcar în funcţiune. Să vedem dacă liderii europeni au înţeles cu adevărat care este adevărata miză a jocului şi dacă, măcar în disperare de cauză, vor vrea să acţioneze în comun. Care este aceaa „miză adevărată"? Pur şi simplu, miza este această Europă de acum şi civilizaţia ei în parametrii înscrişi în cărţile de istorie. Înscrişi acum în cărţile de istorie. De mâine, s-ar putea să fie alţii.