Acum 70 de ani, ministrul francez de Externe, Robert Schuman, punea temelia instituţională a unităţii europene, prin discursul său de la Paris, intrat în istorie: ”Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor.”

Propunerea reprezintă actul fondator al proiectului european. Un an mai târziu, în 1951, Franţa, Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxembourg semnau tratatul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Cele şase state au decis apoi aprofundarea cooperării, prin Tratatul de la Roma din 1957, de creare a Comunităţii Economice Europene. La piaţa unică şi spaţiul de valori, care din 1993 poartă denumirea de Uniunea Europeană, au aderat, de-a lungul deceniilor, alte 22 de ţări, între care şi România, acum 13 ani.

Este o evoluţie conformă declaraţiei de la 9 Mai 1950 a vizionarului Robert Schuman:”În acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei comunităţi mai largi şi mai complexe, reunind ţări aflate multă vreme în conflicte sângeroase.”

Aşa au fost posibili 70 de ani de pace continentală şi de colaborare tot mai extinsă. De la unitatea economică la unitatea politică europeană, pasul a fost firesc şi necesar.

Astăzi, sistemul instituţional al cooperării europene se află în faţa unei provocări fără precedent, care pune la grea încercare tocmai esenţa proiectului european: solidaritatea. Este momentul să ne amintim că visul diplomatului francez nu este încă pe deplin realizat:

”Această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.”

În două rânduri, în sintetica declaraţie prin care a configurat destinul Europei Unite, Robert Schuman a făcut referire la realizarea unei federaţii europene de state. Despre această aspiraţie ce ar urma să încununeze proiectul său geopolitic şi economic, prea puţini mai vorbesc în acest timp al populismelor naţionaliste şi al confruntării între globalism şi repliere.

Că acesta a fost ţelul părinţilor fondatori ai construcţiei europene, o demonstrează din plin activitatea lui Jean Monnet (autorul proiectului CECO) în calitate de preşedinte al Comitetului de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei, timp de două decenii (1955-1975). Nu i-a reuşit lui Monnet ideea uniunii franco-britanice din 1940, aprobată de Churchill şi votată de Camera Comunelor la 16 iunie 1940, înaintea prăbuşirii Franţei sub invazia germană. Nu i-a reuşit, la începutul anilor '50, nici planul creării Comunităţii Europene a Apărării - o armată europeană, sub coordonarea comandantului-şef al NATO, numit de preşedintele SUA. Ratificat de cinci membre ale CECO, inclusiv Germania, tratatul a fost respins de Parlamentul francez în 1954. În schimb, Monnet a jucat un rol esenţial în coordonarea efortului de război anglo-american şi în punerea postbelică în comun a industriilor ce puteau asigura reînarmarea germană.

În căutarea stabilităţii şi echilibrului atât de necesare în tumultul vremii noastre, poate ar fi cazul să luăm aminte la visul lui Monnet şi Schuman privind crearea unei federaţii europene, ca treaptă finală a unificării continentale.

Ar putea fi aceasta şansa reală a României, de ancorare definitivă în Europa Unită, în faţa pericolelor istorice ce ne pândesc?