Europa şi dependenţa sa energetică: condiţiile în care funcţionează şantajul energetic al Rusiei

Care este contextul? Foarte simplu de definit, răspund specialiştii de la Gas in Focus: „UE consumă 17,6% din gazul natural mondial în condiţiile în care nu deţine decât 2,2% din rezervele confirmate şi trebuie să facă faţă unui fenomen cert, creşterea cererii de gaze naturale din partea Chinei şi a ţărilor emergente... Rusia face parte dintre marii producători de gaze naturale, deţinând 23,9% din rezervele mondiale confirmate...

Dependenţa Europei în raport cu Rusia s-a cristalizat cu deosebire în perioada crizei ruso-ucrainene din ianuarie 2009, atunci când ruşii au întrerupt total livrările de gaze la frontiera ucraineană. Îinând cont că 80% din importurile energetice europene din Rusia tranzitează prin Ucraina, întregul ansamblu de ţări europene a fost afectat de această criză majoră economică şi politică”. Iată harta dependenţei energetice:
Sursa: Gas in Focus, 2014

Pentru a înţelege mizele reale ale temerilor europene de a revedea, în actualele condiţii, o repetare a episodului din 2009, să vedem care sunt cifrele acestei dependenţe. Aceasta în contextul informaţiei de bază, anume că UE este cel mai mare consumator energetic din lume, folosind aproximativ 20% din totalul producţiei energetice mondiale în condiţiile în care UE grupează 10,5% din populaţia mondială. Aceasta provoacă o enormă dependenţă de importuri, în condiţiile în care, după cum reaminesc cei de la Toute l’Europe:

„Europa dispune de puţine rezerve, mai puţin de 1% din rezervele mondiale de petrol, 1,5% din rezervele de gaze naturale şi 4% din rezervele mondiale de cărbune. Este obligată să importe peste jumătate din cantitatea de energie necesară, iar studiile prospective arată că acest procentaj ar putea ajunge la 70-80% în anul 2030. UE importă aproximativ 40% din necesarul de cărbune, peste 60% din necesarul de gaze şi peste 80% din necesarul de petrol. ”

Rusia, partenerul strategic inconturnabil al UE

Aşa este, din momentul în care Rusia furnizează, conform aceleiaşi surse, o treime din necesarul de produse petroliere rafinate, de gaze naturale şi cărbune. Principalele surse de import folosite de UE sunt, în cazul petrolului, Rusia, ţările OPEC şi Norvegia. În cazul gazelor naturale, din nou avem Rusia pe primul loc, urmată de Norvegia şi Algeria. Şi sursa principală de cărbune o reprezintă Rusia, urmată în statistici de Columbia, Africa de Sud şi SUA. 

Interesantă, pentru orice analiză asupra unui posibil impac al unei posibile crize energetice, este repartiţia existentă, pe sectoare, a consumului energetic la nivelul UE. Astfel, primul mare consumator îl reprezintă sectorul transporturilor cu 33% din total, urmat de sectorul rezidenţial (27%), cel industrial (245), terţiar (13%) şi agricultura (2%). 

Specialiştii de la Expense Reduction Analysts afirmă şi ei că e vorba despre o situaţie generatoare de mari nelinişti căci, la nivelul continentului nostru, unele State Membre prezintă un grad extrem de important de dependenţă de gazele naturale livrate de Rusia. Spre exemplu, Statele Baltice sunt dependente în proporţie de 100% de livrările de gaze naturale din Rusia, Polonia în proporţie de 60%, pe listă figurând apoi Finlanda, Slovacia şi Bulgaria, Germania fiind dependentă în proporţie de 40% de livrările de gaze naturale din Rusia.

„Federaţia Rusă se foloseşte de resursele sale energetice drept o armă”

David Goldwyn, fost trimis special şi coordonator pentru probleme internaţionale în cadrul Departamentului de Stat (2009-2011)

Presiunea Rusiei este favorizată, în mod evident, de lentoarea sau chiar răspunsul divergent al unora dintre marii actori de pe piaţa europeană. Foarte interesantă şi dură, în acest sens, poziţia europarlamentarului Yannik Jadot din Grupul Verzilor, exprimată într-n text publicat în luna aprilie a acestui an în Alternatives Economiques:

„Criza ucraineană ne-a adus aminte de dependenţa uriaşă a continentului european faţă de gazul natural din Rusia care acoperă un sfert din nevoile noastre şi reprezintă acum aproximativ 40% din importuri. Dar să nu subestimăm nici dependenţa Rusiei în raport cu Europa occidentală. Exportă către noi 70% din producţia sa de gaze naturale. Atât economia cât şi oligarhia politică din Rusia trăiesc sub perfuzia rentei obţinute din acest sector. În 2012, aproape 160 de miliarde de Euro au ieşit din buzunarele contribuabililor europeni pentru a umple pe cele ale lui Putin şi prietenilor săi. Cu toate acestea, înţelegem acum mai bine nivelul scăzut al sancţiunilor europene după anexarea Crimeii: GAZPROM este nu numai un stat în statul rus ci, din anume puncte de vedere, este cel de-al 29-lea stat al UE. În momentul în care UE trebuie să decidă asupra cadrului legislativ pe următorii 15 ani în domeniile climatului şi energiei, prin intermediul a ceea ce numim Pachetul energie-climat 2030 , problemele actuale din Ucraina ne reamintesc faptul că tranziţia energetică nu mai este o problemă a generaţiilor viitoare, ci constituie o urgenţă absolută. Nu numai pentru a avea o şansă de a evita o viitoare schimbare catastrofală în decursul următoarelor decenii, dar şi pentru a mai evita ca Europa să fie supusă şantajului din partea unuia sau altuia dintre marii furnizori de energie ”.

Urgenţa, evident, este identificarea de soluţii. Toate dificile, implicând costuri ridicate de toate felurile. Prima idee majoră, definită de Jean Claude Juncker în programul politic al noii Comisii Europene, cea de a înfiinţa cât mai rapid o Uniune Europeană a Energiei care să implice nu numai linii orientative ca acum, ci politici interne în domeniu . Dar să fie şi partenerul unic, la nivel de bloc comunitar, care să reprezinte UE în negocierile comerciale în domeniu.

Idee interesantă dar care, tehnic, presupune nişte mişcări de o complexitate enormă, cu tot atâta încărcătură politică. Asta pentru că ar însemna ca, pe termen mediu şi lung, Statele Membre să accepte o politică energetică unică, depăşind cadrele deciziilor şi reglementărilor naţionale. Foarte dificil, dar nu imposibil, mai ales că ameninţarea unei noi crize majore a aprovizionării pe timp de iarnă ar putea funcţiona ca un catalizator extrem de eficient. Rămâne cealaltă problemă, posibil de amorsat în cadrul viitoarelor investiţii strategice din sectorul acum atât de interesant pentru noi al Politicilor Regionale: este vorba despre demararea unor mari proiecte de infrastructură strategică pentru asigurarea circuitelor de interconectare energetică, absolut vitale şi urgente.

Urmează o altă decizie, şi aceasta de natură strategică: definirea cu exactitate a termenilor secţiunii energetice a viitorului Acord de liber-schimb cu SUA, în ideea de a permite exportul de către americani a unei părţi din excedentul lor foarte important realizat prin exploatarea gazelor de şist. Asta presupune şi că trebuie modernizate capacităţile existente de primire şi stocare precum şi construirea unor terminale de foarte mare capacitate specializate în LPG precum şi realizarea unor capacităţi de stocare de tranzit în diverse puncte ale Europei.

În fine, avem încă deschisă problema exploatării gazelor de şist la nivel european, iarăşi un domeniu în care apariţia unei legislaţii reale ar putea fi cerută cu insistenţă în situaţia de criză actuală, tocmai ca formulă de răspuns la un eventual şantaj energetic major din partea Federaţiei Ruse.
Provocarea majoră ce stă în faţa viitoarei Comisii Europene este de a vedea cum va fi realizat în practică celălalt mare angajament al lui Juncker, subsecvent Uniunii Europene a Energiei: creşterea ponderii părţii de enrgie neconvenţională în pachetul energetic european, aceasta însemnând o relocare masivă de resurse, iarăşi în cadrul Politicilor Regionale, pentru crearea de zone industriale de producţie energetică neconvenţională.

Pe măsură ce situaţia se tensionează în relaţiile politico-militare între UE, NATO şi Federaţia Rusă, dimensiunea economică devine principalul argument sau/şi contra-argument, decidenţii politici europeni fiind acum sub presiunea (încă) unei ameninţări de tip şantaj energetic. Acum se formulează raspunsurile. Să sperăm că nu vor fi doar unele ca răspuns direct pentru o criză imediată, ci se va trece, în fine, la etapa construcţiei unui răspuns care să fie rezultatul unei viziuni comune europene. Dacă nu, rămânem cu tot pachetul actual de vulnerabilităţi şi explozii în perspectivă.