În prima zi de viaţă, pe 1 ianuarie 1999, euro părea încă una din năzbâtiile idealiste pe care birocraţia UE le fumează pentru a-şi umple timpul şi dosarele. Trei ani mai tîrziu, odată cu lansarea în cash, toată lumea paria pe un succes automat şi vertiginos. Într-adevăr, aşa cum s-a observat imediat şi pătrunzător, monedele erau deosebit de rotunde, iar bancnotele extrem de dreptunghiulare. În rest, nimic nu justifica exaltarea oficială şi totul sugera un convoi de consecinţe dezastruoase.

În lumea reală, arhitectul care plănuieşte construcţia unei case de la acoperiş în jos şi promite să termine fundaţia imediat după instalarea locatarilor e concediat. Apoi, e condus spre un stabiliment fortificat unde va conversa cu numeroşi Napoleoni în cămăşi de forţă apretate. Măsura nu s-a aplicat Uniunii Europene, dat fiind că organizaţia furnizează atît arhitectul, cît şi balamucul. Dar aberaţia de la baza monedei euro era vizibilă pînă şi din galaxia vecină şi nu tocmai prietenă.

Renunţînd la moneda naţională, statul care adoptă euro pierde controlul asupra deciziilor esenţiale. Un stat pîndit de recesiune sau de alte boli economice grave nu-şi mai poate devaloriza moneda. Exporturile nu pot fi ieftinite, economia se răceşte şi locurile de muncă se sting sub privirea satisfăcută a geniilor de la Bruxelles. Pe deasupra, acelaşi stat binecuvîntat cu moneda euro e lipsit de dreptul de a micşora rata dobînzii. Consumul intern se sufocă, iar creşterea economică devine o amintire tot mai îndepărtată. Pare elementar. Este elementar.

Adevărul, astăzi legat fedeleş şi trimis în pustiu, spune că, spre deosebire de alte monede unice (denarul roman, marca lui Bismark, rubla sovietică, dolarul american), euro e o creatură complet iraţională. Autorii proiectului au trecut senin peste condiţia care spune, de la apariţia celui dintîi gologan, că nu există monedă fără uniune fiscală şi bugetară. Mai clar, dacă Buzău şi Sălaj sau Texas şi Colorado sau Cardiff şi Londra n-au acelaşi sistem de impozite şi nu stau în acelaşi buget, atunci nu există nici leu, nici dolar, nici liră sterlină. Numai şi numai euro poate sfida gravitaţia, pentru că aşa a decis Comisia Europeană.

Zonele bogate ale UE devin bogate pînă la dezmăţ, iar zonele sărace dau din sărăcie în nebunie.

În absenţa unui sistem fiscal şi bugetar comun, euro există, dar nu e altceva decît o sumă de monede mascate care lucrează cu puteri şi consecinţe diferite, în state şi economii diferite. Rezultatul real nu are nici o legătură cu zaharina din discursurile oficiale. Zonele bogate ale UE devin bogate pînă la dezmăţ, iar zonele sărace dau din sărăcie în nebunie. Nordul de concentrare germană şi sudul de vid italo-grec folosesc aceeaşi monedă cu două lame, iar asta înseamnă că euro e un aspirator de extras valoare pentru Germania şi cablul aspiratorului transformat în ştreang pe gîtul celorlalţi.

De ce nu e posibilă unificarea bugetară şi fiscală a UE? - va întreba prostul clasei, sub privirea consternată a colegilor cu doctorat. Pentru că asta presupune uniunea politică, adică un stat european. De ce nu e posibil statul european? - va insista acelaşi nătărău, în vreme ce supradotaţii părăsesc sala, lăsîndu-l singur pe retardat. Pentru că un stat european presupune o naţiune europeană, iar aşa ceva nu a existat şi nu va exista în veci, oricît ar decreta contrariul demiurgii de la Bruxelles, Paris şi, uber alles, Berlin. O naţiune presupune o istorie şi o limbă comune sau o imitaţie impusă prin forţă de o putere imperială. În faţa acestor cerinţe, UE aduce tot atîta forţă cîţi vorbitori de esperanto la Ciulniţa.

Cum UE nu obişnuieşte să admită existenţa realităţii, euro continuă să trăiască şi să strivească în numele ideologiei. Mai multă Europă - sloganul cretin fonfăit robotic pe la summit-uri - legitimează nenorocirile cu care UE insistă să îşi şi să ne sape mormîntul. Vestea bună pentru omul de rînd e că al doilea rînd de lucrări are prioritate.

Care e, aşadar, bilanţul luminoasei monede euro? Mai întîi, diminuarea democraţiei. Climatul politic necesar pentru susţinerea unei monede fără bază nu admite recurs democratic. Referendumurile sînt ignorate sau întoarse din drum, dacă aduc rezultatul nedorit. Alegerile sînt puse în seama barbariei, dacă nu confirmă partidele agreate.

Cum UE nu obişnuieşte să admită existenţa realităţii, euro continuă să trăiască şi să strivească în numele ideologiei.

Dealtfel, din clipa în care euro a fost lansat, iluzia democratică europeană a căzut. Cei ce văzuseră în UE un spaţiu de liber-schimb între state suverane au început să înţeleagă că sînt complicii involuntari ai unei preluări. Aşa a apărut divergenţa britanică, tranşată de referendumul din 2016. Brexitul va fi, din ce în ce mai probabil, sugrumat, dar asta nu înseamnă decît că temerile britanice erau mai mult decît întemeiate.

A doua consecinţă e ascensiunea angoasei populare. Politic spus: democratizarea resentimentului. Naţiunile Europei au învăţat, iar, să se deteste. Măsurile dogmatice impuse Greciei sau Italiei, nu sînt valabile în cazul Franţei sau al Germaniei. La rîndul lor, germanii se tem că vor plăti datoriile altora şi apasă pe gîtul naţiilor corigente. Tot mai multă lume crede şi vede în Cancelarul german, Preşedintele de facto al Europei.

De aici, demolarea centrului politic şi plonjeul în radicalism disperat. Ferecate în aceeaşi monedă şi otrăvite cu aceeaşi dietă de austeritate, statele şi economiile lihnite ale Europei şi-au sacrificat populaţia netitrată, plebeii din afara ONG-rulor şi scursurile care n-au participat în viaţa lor la un panel tv. În 2009, la prima criză majoră, toată lumea de mîna a doua aflat că trebuie să expire pentru a salva sistemul bancar franco-german, aflat cu treabă prin Grecia spre a extrage măduva din tembelismul local.

Aşa a apărut mitul hoţiei greco-italiene. Asta nu înseamnă că italienii şi grecii se codesc în faţa cascadei de euro. Înseamnă doar că UE a descoperit caracterul josnic al Sudului numai cînd a riscat să îşi piardă băncile. În aceste condiţii, UE a început să predice o fabulă morală în care toată necinstea umanităţii s-a aşezat pe coasta Mediteranei.

Răspunsul societăţilor europene la falimentul fioros şi la predica administrată de UE a fost despărţirea de centrul politic tradiţional. Partidele clasice ale stîngii şi dreptei se sting. Şi bine fac. Evoluţia lor sub egida UE e o ruşine. Domnii şi doamnele nu vor fi regretaţi. În cele din urmă, nimeni nu e dator să moară aplaudînd o democraţie trucată, în care Germania şi a sateliţii folosesc Banca Centrală Europeană şi Consiliul European pe post de recuperatori.

Prăbuşirea euro e logică, dar asta nu e de ajuns. Tentaţia umană a utopiei va face faţă eroic bunului simţ. Euro va trăi pînă cînd va cere tuturor să renunţe la viaţă şi realitate. Euro sau viaţa!

Cu tot respectul cuvenit activiştilor civici, în acest punct ar trebui înţeles că UE nu va pune niciodată cap delincvenţei de stat în România. UE joacă la ambele capete: în amvon şi la bursă. Faimoasa luptă împotriva corupţiei e un ecran retoric şi un sistem de exercitare a puterii. Corupţia va rămîne. De schimbat se vor schimba doar inculpaţii, rulaţi într-o rotaţie dictată de momentul politic. UE are nevoie de oligarhia locală cu care e logodită economic în viu. Iluzia primenirii clasei politice se va topi imediat după instalarea actualilor pretendenţi virgini şi înjugarea lor la concertul de interese majore. Cine nu crede asta îşi va putea incendia conştiinţa şi în deceniile următoare, cu rezultate începînd şi terminînd cu zero.

Ideea admiterii României în zona euro e cea mai mare prostie vehiculată public, de la potcovirea puricelui cu un pic sub o sută de ocale. Popularitatea acestei nerozii e o făcătură datorată grupurilor cu presa la piciorul nepotcovit şi acces la economia zonei euro. Ceilalţi vor fi nivelaţi de o urgie scumpificatoare. Dacă vorbim de corupţie, atunci campania pro-euro dusă de conglomeratul bancar şi politic românesc e frauda supremă.

Euro e o ficţiune activă şi un excepţional conductor de ruină. Asta nu înseamnă că aberaţia va fi demontată. Umanitatea e obişnuită să trăiască înjugată la absurdităţi: planificare, controlul preţurilor, lupta cu plasticul, desfinţarea graniţelor, cenzura mascată, progresul prin Facebook.

Prăbuşirea euro e logică, dar asta nu e de ajuns. Tentaţia umană a utopiei va face faţă eroic bunului simţ. Euro va trăi pînă cînd va cere tuturor să renunţe la viaţă şi realitate. Euro sau viaţa!