În primul rând: care este acel mod de viaţă la care s-a gândit Ursula von de Leyen atunci când a acceptat ca portofoliul încredinţat comisarului grec Margaritis Schinas să se numească astfel? Cum am putea să identificăm acest mod de viaţă specific nouă, europenilor, astfel încât îl distingem clar de alte moduri viaţă, specifice altor popoare?

Sunt oare obiceiurile noastre, convenţiile noastre sociale sau preferinţele noastre politice cele care ne fac să fim europeni, înainte de a fi altceva? Este dificil de acceptat o asemenea teză; însuşi motto-ul Uniunii Europene, unitate în diversitate, recunoaşte că Uniunea este un amalgam, un întreg compus dintr-o multitudine de piese distincte care îşi păstrează caracteristicile individuale, cu toate că sunt puse împreună.  

Să fie atunci vorba despre valorile noastre comune, precum încrederea în democraţie şi egalitate, sau respectul pentru drepturile omului sau pentru statul de drept, spre exemplu?

În primul rând, aceste valori sunt împărtăşite şi de alte popoare, de pe alte continente, astfel că nu putem spune că ele sunt caracteristice exclusiv unui mod de viaţă european. Ele definesc, în egală măsură, modul de viaţă australian, american sau japonez, de pildă.

Europenii înşişi au abdicat din când în când de la aceste valori, fie în parte, fie de tot, pe perioade de timp scurte sau mai lungi, in corpore sau doar în anumite colţuri ale Continentului, după cum a curs istoria. E ipocrit să asumăm deodată că aceste valori formează un mod de viaţă european, distinct în adevăratul sens al cuvântului.

În al doilea rând, nu este clar pentru care motiv tocmai Uniunea Europeană, care acoperă doar o parte din Continent, îşi arogă vocaţia de a conserva modul de viaţă al unui întreg Continent! În Europa se găsesc în egală măsură Balcanii de Vest, părţi din Rusia şi Turcia sau Ucraina şi Belarus. Şi aceste ţări sunt îndreptăţite, măcar de geografie, să revendice că reprezintă un mod de viaţă european. În aceeaşi situaţie se află elveţienii, care sunt cu siguranţă europeni, chiar dacă nu sunt membri ai Uniunii. Nu îmi dau seama dacă iniţiativa noii Comisii Europene este o dovadă de ipocrizie sau de aroganţă dar, cu certitudine, arată o gândire inexactă.

În al treilea rând, cine sau cum ameninţă modul nostru de viaţă “european” de o asemeena manieră încât este necesară nominalizarea unui vice-preşedinte al Comisiei Europene însărcinat cu apărarea lui? Nu este acest domeniu bine acoperit la nivel naţional? Este, oare, pericolul aţât de mare? Două principii de bază ale acţiunii Uniunii spun că aceasta intervine de o manieră proporţională şi că acţiunile sale le dublează pe cele ale statelor membre.

Am tot respectul pentru comisarul european desemnat de Grecia, Margaritis Schinas. Un fin cunoscător al Bruxelles-ul, ar fi meritat să fie întrebat şi ascultat înainte de a i se pune în braţe o astfel de titulatură.

Ironia face ca tocmai Grecia să se fi aflat, în ultima decadă, în mijlocul unei dezbateri acerbe care a pus în discuţie serios ideea de solidaritate între statele membre, mai ales în cazul unei crize economice profunde.

În acest context, Uniunea Europeană pare a se fi lăsat cuprinsă de un val de populism vecin cu extremismul, de xenofobie insiduoasă şi rasism care a pedepsit-o până şi pe prea-puternica Angela Merkel pentru curajul de a fi primit cu braţele deschise un refugiat, e drept, în timp ce ministrul său de finanţe presa Grecia să îşi scoată la mezat ce mai era bun de vânzare din avuţia naţională.  

Ar fi o ruşine fără margini ca tocmai aceste valori ale autohtonismului prost înţeles, la graniţa izolaţionismului, să constituie esenţa mandatului domnului Schinas!