Erdogan arată Europei ciucurele de la vârful papucului imperial

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Recep Tayyip Erdogan, preşedintele Consiliului UE Charles Michel şi preşedintele CE Ursula von der Leyen FOTO EPA-EFE
Recep Tayyip Erdogan, preşedintele Consiliului UE Charles Michel şi preşedintele CE Ursula von der Leyen FOTO EPA-EFE

Epidemia asta cu care se luptă lumea are, din ce în ce mai vizibil, efectele de care vă vorbeam în urmă cu câteva săptămâni: a reuşit să despartă, poate decisiv, grupuri de state în funcţie de capacitatea lor administrativă şi viziunea politică pe timp lung şi foarte lung.

Se vede acum că există ţări care au, ştiind că dispun de capacităţi şi stocuri de urgenţă reduse sau aproape de zero, au încercat până în ultimul moment, în disperare, în ciuda tuturor evidenţelor, să joace pe vechiul model tip Cernobîl, cel al minimizării gravităţii simptomelor, ignorând dramatismul situaţiei, presând însă la maximum pedala apelului la calm, la ignorarea panicii nejustificate, plus chemarea la încredere deplină în capacităţile, înţelepciunea şi pregătirea responsabililor politici. În schimb, există state care şi-au pus în funcţiune mecanisme bine rodate şi care au arătat, din primul moment al anunţurilor de epidemie din China, că au capacităţile cu care să răspundă în caz de agravare a situaţiei şi de trecere la nivelul de pandemie. În acelaşi timp, UE a activat mecanismele sale specifice pentru situaţii de urgenţă.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc azi. Aş vrea să ne oprim la a doua situaţie de criză potenţială, poate mai masivă şi cu efecte mai dramatice la nivelul Europei, cea deja amorsată şi care se poate transforma în Marele Exod a 4,5 milioane de persoane, toţi masaţi acum în perimetrul extrem de redus al taberelor de refugiaţi din Turcia (aprox. 3,5 milioane de oameni) şi la graniţa Siriei cu Turcia (1-1,2 milioane de persoane).

Perspectiva imediată este ca cei doi vectori de maximă primejdie pentru Europa să se poată suprapune, întâlnirea lor fiind posibil să genereze pe de o parte fenomene de panică reală şi prelungită, fie reacţii de respingere degenerând în violenţe care pot fi foarte greu controlate. De aici, mai este foarte puţin, ca sindromul „străinului purtător de maladii şi unic responsabil pentru dezordinea socială şi eventuale fenomene accentuate de penurie“ să se instaleze solid, aşa cum de fiecare dată s-a întâmplat în Europa şi în lume în caz de epidemii majore sau de pandemii.

Decidenţii europeni (sau cel puţin cei care contează în acest joc) au primit deja de o săptămână rapoartele şi proiecţiile privind „conjucţia incidentelor majore de securitate“ care ar decurge „din următoarele ore ale apariţiei primelor incidente masive la granţile terestre şi maritime ale UE în momentul în care numărul migranţilor ar depăşi limita de rezistenţă a trupelor trimise în zonă“ cum se spune într-o asemenea evaluare. Şi, în consecinţă, s-au speriat îndestul pentru ca Erdogan să simtă că are suficient spaţiu de manevră pentru a acţiona. Şi a venit la Bruxelles, s-a întâlnit cu liderii europeni pe care i-a certat pentru că nu se ţin integral de promisiunile financiare conţinute în acordul din 2016 şi, magnanim, a ascultat apelul europenilor (UE şi NATO) de a negocia fie un nou acord, fie de a extinde pe cel actual, adăugând şi dimensiunea noilor refugiaţi care vin din zona Idlib. Şi le-a spusdin nou, pentru cine are urechi să audă: „Criza care vine din Siria, cu dimensiunile sale de securitate şi umanitare, este o ameninţare pentru regiune şi întreaga Europă“.

Drept care, ceva trebuia decis pentru a avansa atât pe agenda vizibilă, aceasta a migranţilor, cât şi pentru a deschide drumul pentru intrarea fermă pe al doilea nivel, cel care ar trebui să ducă la viitoarea implantare a unor ţări majore din UE (cu capacităţi şi proiecte economice cu ambiţii cel puţin regionale) în viitorul proces de refacere a Siriei. Posibil fără Bashar al-Assad, personaj devenit destul de neconvenabil a fi prezentat ca aliat pe plan internaţional.

Consecinţa directă a acestui raţionament este anunţul logic făcut de Erdogan în avionul care-l aducea acasă după întâlnirile avute la Bruxelles: „ne vom reuni la Istanbul săptămâna viitoare, marţi 17 martie“ a spus preşedintele turc referindu-se la un Summit pe problema migranţilor la care sunt invitaţi Emmanuel Macron şi Angela Merkel şi la care ar fi posibil să participe şi primul ministru britanic. Asta în speranţa că se va putea ajunge foarte rapid la o nouă formulă de acord cu UE în chestiunea migranţilor, „foarte rapid“ însemnând înainte de 26 martie, data la care va avea loc Consiliul European. Este posibil? Teoretic, cel puţin până acum, reticenţele marcate ale unora dintre liderii europeni faţă de relaţia cu Turcia în general şi mai ales faţă de tipul de politică promovată de Erdogan, au constituit frânele majore de care se tot plânge acum Turcia. Dar situaţia s-a schimbat fundamental şi e nevoie de o nouă abordare.

Dar „chestiunea migranţilor“ nu este posibil de analizat doar în sine şi cu viziunea primitivă a „gardurilor de sârmă ghimpată“. Se leagă de nenumăraţi alţi vectori de securitate din bazinul Mediteranei şi, conex, în cel al Mării Negre, afectează (sau poate modifica) dramatic raporturile între Turcia şi Statele Membre UE dar şi între statele europene aflate din nou la uşă cu perspectiva redeschiderii rutelor principale şi secundare de migraţie.


FOTO AFP

Migranţi la graniţa dintre Turcia şi Grecia FOTO AFP

A devenit o miză politică enormă, în corelare cu dimensiunea economică a reformatării marilor pieţe de muncă din ţările relevante economic care, de acum înainte, este limpede că – în orice caz în Europa – vor reanaliza din temelii problematica „muncitorilor străini“, reglementând, aşa cum era nevoie de mult timp, atât chestiunea migraţiei din exteriorul UE cât şi cea, absolut la fel de problematică şi sensibilă politic, a migraţiei interne în UE care a adus aproape de colaps unele sisteme de protecţie socială. Europa vrea o nouă formulă de acord cu Turcia, mizând pe câştigarea unor ani în care economia unei ţări ca Italia să se poată reface oarecum din şoc şi în care să se refacă circuitele comerciale de import-export.

Asta e logica în care ar putea accepta (ca şi NATO) un nou acord care să fie şi modul de implicare în rezolvarea pe termen lung a problemei siriene, evident alături de Turcia şi Rusia, prelungind cumva oferta din Acordul de la Soci şi iniţiind treapta următoare, conferinţa pentru reconstrucţia Siriei în care un triumvirat UE-Rusia-Turcia să poată avea valoarea simbolică de semnal pentru ţările din întreg Orientul Apropiat.

Se poate? În orice caz, scenariul este sustenabil şi, cum spuneam, foarte urgent. Ce compromisuri vor trebui acceptate de ambele părţi? De aia se organizează Summitul de la Istanbul. Şi turcii au dat şi un mesaj de cum poate decurge viitoarea colaborare economică la modul major: Erdogan a spus că, fiind la Moscova unde a semnat acordul de încetare a focului, i-a cerut lui Putin ca ţările lor să poată manageria împreună puţurile petroliere de la Deir al-Zor, în Siria: „I-am oferit dlui Putin că, dacă oferă susţinerea financiară, putem face împreună construcţia necesară şi, prin producţia obţinută acolo, să putem ajuta ca ţara distrusă Siria să fie repusă pe picioare...“. Este posibil, îmi spuneau surse foarte bine informate, ca o ofertă economică de acest tip să fie extinsă acum către UE, de ce nu cu includerea unor sectoare de infrastructură critică. Cu eventuale anexe de pre-principiu care să vorbească despre un demers asemănător în Afganistan, Irak sau Liban sau antrenând ţări din zona Caspică sau frontaliere Mării Negre.   

În acest context, este cineva care să negocieze şi pentru România, pe proiecte şi procentaje sau avem alte probleme de rezolvat şi prostiile alea nu ne interesează?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite