Emmanuel Macron: excepţionalism francez cât un eşec cu repetiţie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO AFP
FOTO AFP

Luni, blocajul generat de către Franţa lui Emmanuel Macron, care s-a singularizat amânând prelungirea amânării Brexit la 31 ianuarie 2020, a fost ridicat. UE a anunţat acordul prelungirii termenului pentru ieşirea Marii Britanii din UE. Totuşi momentul a fost ciudat, după două reuniuni succesive cu probleme, fără ca argumentele franceze să convingă pe cineva.

Şi cum decizia şi intervenţia vine după un alt pas egal cu o greşeală istorică de neiertat a Europei, generată tot de către Franţa care a blocat deschiderea negocierilor de aderare cu Albania şi Macedonia de Nord, întrebarea e relevantă, ce s-a întâmplat cu Emmanuel Macron? Şi de ce forţează UE pe liniile discutabile ale eşecurilor şi gafelor cu repetiţie, împingând-o să-şi asume costurile unor greşeli impardonabile pentru un lider echilibrat şi responsabil al Europei, înclinat să apere liberal democraţia, lumea bazată pe reguli şi multilateralismul consensual ca proiect de acomodare a intereselor diverse al partenerilor europeni?

Arbitrajul Brexit cu sprijin pentru premierul Boris Johnson

Bătălia pentru Brexit a ajuns, de fapt, bătălia pentru câştigarea alegerilor anticipate interne de la Londra. Nu a mai rămas nimic din politica britanică după marele tăvălug al Brexitului, care a acoperit tot – timp, preocupări, energii, confruntări. Nu se mai fac politici publice pentru nevoile curente, nu se mai dezbat proiecte pe termen mediu şi lung, totul e monopolizat de Brexit

 Şi cum procesul a intrat în impas, după retragerea acordului de la dezbatere de către premier, am ajuns la un fel de şah etern între marii competitori, totul mutându-se în planul electoral intern, strict egoist şi concentrat pe voturi şi putere. Atât. Mai grav atunci când este chemat ca arbitru un jucător extern, Emmanuel Macron, Preşedintele Franţei, acesta alege să se singularizeze şi să joace pe degete Uniunea Europeană pentru beneficiul premierului conservator, din dorinţa de a vedea mai repede Londra în afara din UE.

Într-adevăr, discuţia este mult mai largă iar principiile sunt egale cu cele pe care le propune şi ne anunţă că le apără Preşedintele francez. Dacă, în opinia sa, nu este acceptabilă, din nou, prelungirea de dragul prelungirii şi fără un motiv major întemeiat – alegeri anticipate, referendum - vă propun şi eu două principii la care să ne gândim: UE nu trebuie să fie arbitru în dezbaterea britanică pentru Brexit în sensul promovării unui competitor intern sau altul şi greutatea şi deciziile Brexitului revin Londrei, nicidecum ale UE, pentru că nu UE dă Marea Britanie afară din Uniune, ci Marea Britanie a decis să părăsească UE. Deci orice acţiune care ar afecta aceste principii ar trebui gândită de două ori şi evitată complet.

Să mai vorbim despre nevoia de unitate a UE în materie de Brexit? Ăsta e un principiu deja acceptat, votat, întărit. Să discutăm despre faptul că interesul UE ar fi să rămână cu toţi membrii săi, nu să sprijine ieşirea unuia, chiar şi dacă ar fi cel mai recalcitrant, pentru că toţi împreună asigură bogăţia diversităţii, relevanţa economică şi contribuţia substanţială în materie de securitate în Europa? Sau despre faptul că uşa rămâne oricând deschisă pentru ca Londra să revină în Uniune, acum, după un eventual referendum de validare al Acordului sau în viitor?

Şahul etern al politicii interne britanice, arbitrate de Preşedintele Franţei

Dar să vedem unde suntem: în şahul etern al politicii interne britanice, Conservatorii lui Boris Johnson îşi doresc aprobarea Acordului pentru Brexit dar cu modificări minimale, deci cât mai puţină dezbatere, pentru că majoritate nu au; îşi doresc alegeri anticipate, pentru o altă majoritate care să garanteze varianta lor de Brexit. Şi îşi doresc angajarea datei alegerilor anticipate care să permită dizolvarea Parlamentului cât mai repede. Cu orice mijloc.

Doar că încrederea Parlamentului britanic nu e cu Johnson. Nu degeaba, luni după-amiază a fost respinsă din nou moţiunea care cerea alegeri anticipate- sunt necesare două treimi, deci şi votul laburiştilor, care vor garanţia că nu se iese fără acord şi care nu vor vota din raţiuni interne, majoritatea opunându-se anticipatelor. Pentru că şi în interiorul laburiştilor e furtună.

Laburiştii îşi doresc dezbaterea pe îndelete a Acordului, cu două amendamente cheie care să intre în text: rămânerea Marii Britanii în Uniunea Vamală – ar rezolva problema back-stop-ului sau a vămii de jur împrejurul insulei irlandeze – şi referendum popular cu o decizie de validare a acordului final (după modificări) sau de rămânere în UE. Apoi îşi doresc referendumul înaintea alegerilor anticipate. Şi ei ştiu că, în cazul unei victorii a acordului şi intrării în anticipate, Conservatorii câştigă, mai grav, chiar conservatorii apripiaţi lui Boris Johnson, după eliminarea celor ponderaţi din partid, alături de cei de la Brexit Party ai lui Nigel Farage.

Care e rolul lui Emmanuel Macron? Amânarea unei decizii în săptămâna care a trecut permitea presiunea asupra parlamentarilor britanici pentru votarea unui angajament de alegeri anticipate luni. Asta le cere Boris Johnson. Consecinţa era că, la 8 noiembrie este dizolvat Parlamentul. Şi, în plus, asta asigură o dezbatere scurtă asupra acordului, cu puţine modificări şi alterări.

Dacă nu, Premierul Boris Johnson anunţa că intră în grevă şi nu mai dă nimic de lucru Parlamentului, nu-l lasă să dezbată acordul de peste 100 de pagini – în sistemul britanic Premierul şi majoritatea decid ce pun pe masa Parlamentului şi asupra căror legi se cere dezbaterea – până nu obţine anticipatele.

Deci Franţa a acceptat să joace acest rol care, în afara problemelor de principiu subliniate mai sus, a ingerinţei în politica internă britanică şi a arbitrajului cu trişare în favoarea unui competitor, riscă să producă şi un Brexit accidental fără acord, dacă impinge decizia în ultimul moment.

Excepţionalismul francez şi monopolul dominaţiei securităţii şi apărării europene

Opţiunile nu sunt foarte multe, dar cert e că şi premierul Boris Johnson, şi liderul laburiştilor, Jeremy Corbyn, îşi joacă soarta de politicieni în următoarele luni până la noul termen al Brexitului. O ştiu ambii. Iar idea arbitrajului extern venit de la un stat membru UE, Franţa, care îşi doreşte cu încrâncenare ieşirea Marii Britanii – rămâne singurul stat cu arma nucleară şi membru permanent în Consiliul de Securitate membru al UE şi-şi poate juca excepţionalismul pe zona de securitate şi apărare – este la fel de complicat şi angajează UE într-un joc în care ar trebui să fie un spectator extern, eventual facilitator de consens, nu instrument de forţare politică, într-un stat unde cea mai importantă decizie de câteva decenii împarte societatea fix în două şi fără a înclina decisiv şi substantial într-o direcţie sau alta.

Pentru că, pe fond, Brexitul e aşa de greu de obţinut din mai multe motive: trecerea la limită a referendumului, acum mai bine de 3 ani; schimbarea opiniei publice, după ce lumea a realizat ce înseamnă ieşirea din UE; iar după apariţia celor două tipuri de acorduri, May şi Johnson, ruptura e şi mai profundă iar falia şi mai greu de acoperit. Se încearcă forţarea unei soluţii, în locul unui acord cât de cât consensual despre viitor care să fie acceptabil unui număr cât mai mare de britanici, pentru că e vorba despre viitorul ţării lor şi a cetăţenilor săi, a tuturor cetăţăţenilor săi, Brexit-eri şi cei ce s-ar dori rămaşi în UE, cei care vor părăsirea cu orice preţ şi fără nici o constrângere a UE şi cei care doresc o relaţie cât mai apropiată cu UE după ieşire.

Se întâmplă ceva cu Emmanuel Macron! Zodia deciziilor istorice nefericite şi a ratărilor politice catastrofale

Se întâmplă ceva cu Emmanuel Macron în ultima vreme. Nu, nu e vorba despre Vestele Galbene care-l presează din stradă. Nu e vorba nici despre războiul informaţional rus din campanie, nici despre mobilizarea duşmanilor săi în favoarea lui Marine Le Pen. E vorba despre excepţionalism francez şi iniţiativă - pe alocuri chiar excesivă şi necoordonată cu ceilalţi parteneri din Uniune. Dar nu ajută nici Preşedintelui Franţei, nici Hexagonului, şi nici UE.

Mai întâi, e vorba despre votul împotriva extinderii UE, tradus în urmă cu o săptămână în votul împotriva deschiderea negocierilor de aderare cu Albania şi Macedonia de Nord. Deci vorbim despre deschiderea negocierilor, nicidecum aderare, lansarea unui proces, nicidecum încheierea lui.

Într-o zonă a Balcanilor de Vest în care se amestecă interese diverse, prezenţă economică chineză şi turcească, ceva interese energetice ruseşti şi strategice din aceeaşi zonă, moschei finanţate şi construite de fundaţii şi investitori saudiţi, iranieni, sirieni sau iordanieni sau emiratezi. O zonă în care tocmai UE pare cea absentă, pentru că nu şi-a asumat investirea şi dezvoltarea economică pentru stabilitate pe propriul continent, în propria securitate lângă frontiere, în Europa geografică măcar, dacă nu mai departe în lume.

Să ne reamintim că Macedonia de Nord este o ţară care a fost invitată în NATO încă de la summitul de la Bucureşti, din 2008, şi a intrat abia acum, după ce a purtat negocieri serioase privitor la nume. În plus, decizia Macron şi amânarea deschiderii negocierilor de aderare au determinat alegeri anticipate anunţate deja.

Occidentul riscă să piardă Balcanii de Vest din cauza vidului de putere

Negocierile privind numele au determinat compromisuri dureroase la Skopje – schimbarea numelui statului în Macedonia de Nord şi dispariţia lui Alexandru Macedon din numele de străzi, statui, şi din cultivarea şi promovarea locală imagologică şi istorică – în timp ce la Atena, guvernul Syriza a căzut după acceptarea numelor Fostei Republici Yugoslave a Macedoniei sub forma „Macedonia de Nord”. Efortul a fost făcut şi susţinut de UE care, prin decizia Preşedintelui Macron, a refuzat acum să dea guvernului de la Skopje ceea ce-i promisese deja: deschiderea negocierilor de aderare.

Semnalul e complicat pentru toate statele din Balcanii de Vest, aflate sub asaltul influenţei ruse în politică, securitate şi apărare şi chineze şi turceşti în economie, investiţii şi comerţ. Bank of China şi HalkBank domină peisajul bancar alături de investiţii multiple, în timp ce UE rămâne la fel de reticentă şi absentă la capitolul investiţii. În schimb, la nici două zile după anunţ, Dmitri Medvedev, premierul rus, invita deja Serbia în Uniunea Euro-Asiatică drept observator, şi premierul sârb semna imediat, abrupt, acordul. Adică, cum a clipit Europa şi s-a simţit golul de interes şi de putere, acesta a şi fost umplut.

Acum nu vreau să spun că Serbia nu avea pregătită mutarea de ceva timp şi că era strict legată de acţiunea lui Macron, care a respins extinderea UE în Balcanii de Vest, potrivit interpretării Belgradului. Dar preşedintele Franţei i-a oferit motivul gestului său de alipire la spaţiul de liber schimb dominat de Rusia, în cea mai nefericită decizie a sa la nivelul politicilor europene, o decizie care zgâlţână serios influenţa UE în Balcanii de Vest şi arată nerespectarea angajamentelor şi responsabilităţilor UE chiar pe teritoriul european. De ce să facem o asemenea alegere şi respingere, totodată? Din ambiţia integrării mai puternice sub faldurile proiectelor franceze?

După acţiunea terminată atât de abrupt şi costisitor pentru relevanţa şi credibilitatea UE, prin acceptarea Serbiei ca membru asociat la Uniunea Euro-Asiatică, a venit şi al doilea hop: joaca lui Emmanuel Macron cu focul, respectiv cu Brexitul şi interesele Premierului britanic Boris Johnson, pe care vrea să-l favorizeze cu condiţia să scoată Marea Britanie mai repede din UE, într-un joc intern despre care vorbeam şi anterior.

Vocaţia de lider al UE şi nevoia de multilateralism consensual european

De ce s-ar antrena preşedintele francez UE într-o asemenea aventură? Să sprijini ieşirea urgentă a Marii Britanii din UE, să te antrenezi în jocuri politice şi electorale interne în cadrul Regatului înseamnă să devii peste noapte ucenicul vrăjitor în politici europene fundamentale şi să rişti inclusiv un Brexit fără acord doar pentru a forţa ieşirea Londrei din conclavul european.

Cele 27/28 de state europene au avut întotdeauna grijă să fie unite în decizii, argumente şi opţiuni, să caute consensul, să nu blocheze decizii iar cele 27 care rămân în UE au decis să fie unite pe temele Brexitului. Principiile stabilite şi respectate cu stricteţe nu mai par să aibă sorţi de izbândă astăzi iar Franţa lui Emmanuel Macron a riscat singularizarea prin exprimarea vocală a excepţionalismului şi acceptarea chiar a relativei izolări între ceilalţi parteneri europeni. Fără dezbatere, fără avertismente, fără a discuta anterior măcar cu partenerii europeni.

A fi lider într-o organizaţie precum UE  - cu 27 de membri, 28 cu Marea Britanie - presupune dedicaţie, vocaţie, multă muncă minuţioasă pentru constituirea consensului şi evitarea temelor care divid statele membre. Mult timp, multă ascultare şi considerarea argumentelor corecte şi legitime a tuturor membrilor. Or actuala perioadă de manifestare acută a excepţionalismului francez nu marchează comportamentul înclinat spre multilateralism, lumea condusă de reguli şi egalitatea suverană a statelor, ci subliniază o forţare, condiţionare şi chiar constrângere a statelor europene şi o evidentă înclinaţie a Franţei spre politica de mare putere. Şi nu poţi conduce de facto o organizaţie în care toţi ceilalţi membri se pronunţă, pe o temă majoră şi decisivă, împotriva ta – prelungirea Brexitului până la 31 ianuarie, deschiderea negocierilor din Balcanii de Vest cu Albania şi Macedonia de Nord, etc.

Şi pentru România ultimele evoluţii sunt preocupante. Cu o Serbie intrată şi mai puternic, şi mai concret, în siajul Rusiei, cu sistemele S400 şi Panţîr prezente în exerciţii şi, poate, pe teren, existenţa găurii din Balcanii de Vest reprezintă o ameninţare relevantă pentru ţara noastră. Zona contiguă europeană ar trebui să cuprindă şi tot spaţiul din spatele României, în Balcanii de Vest. Iar semnalele nedeschiderii negocierilor costă şi vor costa.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite