Emil Cioran: „Se va mai deştepta, se va mai mânia Europa?“

Să fie oare problema Europei una de auto-suficienţă? Nu sistemică, nu politică sau economică, nu una de demos şi nici măcar de etos, ci una intrinsecă? Un păcat narcisist? Prezenţa la alegerile din 25 mai nu poate fi caracterizată ca fiind dominată de absenteism, iar Casandrele au avut dreptate doar în materie de succese ale extremei drepte.

Liniştea, aparentă, care a urmat, zguduită doar de micile frecuşuri privind numirea lui Jean-Claude Juncker, candidatul dreptei (Partidul Popular European), în funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, de entuziasmul atât de prost gust (văzând cum evoluează Ucraina nu pot decât să o numesc astfel) de care am dat cu toţii dovadă (oh, da!) în zilele comemorării Debarcamentului din Normandia, văzând strângerile de mână ale lui Putin cu Poroşenko, această linişte mi se pare oareşcum ca cea prevestind furtuna. Europenii au intrat în apatie sau se pregătesc de vacanţe, sunt prea obosiţi sau prea preocupaţi de fişele de la impozite, dar nemulţumirea este acolo. Aici.

Asemeni unei fiinţe umane, Uniunea Europeană a încasat şocul alegerilor, s-a minunat, dar apatia în care a căzut şi pe care vrea să o vedem doar ca precedând viitoarea primă reuniune a Parlamentului (1-2 iulie), sau viitorul lot de comisari europeni, nu mă convinge. Nemulţumirile sunt deci aici şi sunt aceleaşi. Dincolo de euroscepticisme, de libera circulaţie sau de Erasmus, imigranţii continuă să moară încercând să atingă tărâmul promis, Europa, România şi Bulgaria tot sunt ţinute în afara spaţiului Schengen, Rusia face ce vrea la porţile UE, Juncker este cel care spunea că „UE nu poate primi toată mizeria lumii", Grecia nu şi-a revenit din recesiune, tinerii europeni tot nu au locuri de muncă, politica noastră europeană externă tot nu există, cea Estică este pe cale să evolueze, cert, dar nu se ştie spre ce. Atonia Europei nu prevesteşte nimic spectaculos pentru la toamnă. În loc de mai multă integrare, UE acţionează spre şi mai multă dezintegrare. Cu o mână se mai votează o lege comunitară, cu cealaltă se decide că fiecare stat membru va decide singur în domeniul OMG (organisme modificate genetic).

„A fost odată ca niciodată...Europa", scrie Corina Şuteu în deschiderea unui foarte frumos articol publicat de Dilema veche săptămâna aceasta. Un articol care deplânge starea de abandonare a culturii în Europa, dar care nu e departe de ceea ce se întâmplă în aceste zile cu Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Cu ce s-a întâmplat acum un an, deja, cu ICR. Şi niciodată reparat. Ci dimpotrivă.

Statele europene au marginalizat, fiecare, la nivel central, mai ales, portofoliul culturii, în ultimele decenii, minimizînd importanţa ei pentru dezvoltarea şi perenizarea mentalităţilor democratice, educarea spiritului critic şi regenerare urbană şi comunitară. Prin statutul său de industrie creativă, audiovizualul european se încadrează în domeniul comercial şi suscită preocuparea statelor membre, provocînd intense runde de negocieri în confruntarea cu liberalizarea pieţelor, negociată cu Statele Unite ale Americii.

Corina Şuteu are dreptate. Şi când scrie că "uitîndu-ne la candidaţii la preşedinţia Comisiei, vedem oameni formaţi politic şi cultural la şcoala unor valori şi a unei realităţi europene diferite, trăind încă în paradigma instituţională şi valorică a anilor ‘80. Constatăm că schimbările de paradigmă radicale nu au fost integrate în primul rînd în interiorul culturii instituţionale a Comisiei Europene. Cultura, da, ar fi un extraordinar instrument al renaşterii proiectului european, dar, înainte de asta, cultura instituţiilor europene şi cea a administraţiilor europene ar trebui ea însăşi reformată, cu prioritate".

Cine mai are astăzi timp pentru cultură când totul devine o luptă pentru viitor? Dintr-un punct de vedere este adevărat şi este chiar logic. Dintr-un altul, însă, este stupefiantă ipocrizia cu care ne prefacem că vrem să modificăm ceva, să schimbăm ceva, rămânând în permanenţă tributari dictatului comodităţii şi suficienţei noastre. Lumea nu a fost niciodată transformată de cuminţi, ci de nebuni şi de visători. Sau de ce cei care au simţit că anumite lucruri se pot schimba, aşa adăuga eu.

Într-un foarte frumos eseu publicat în 1956, "Despre o civilizaţie vlăguită", parte a volumui "Ispita de a exista", Emil Cioran deplânge deja o Europă autosuficientă însăşi, şi se teme că aceasta va fi înghiţită de barbari. Barbari = ruşi? Comparaţie forţată, desigur, dar nu imposibilă în viziune istorică ( barbarii veneau din stepele ruseşti).

Ca să simt fiorul ireparabilului – chiar dacă nu l-aş mai fi încercat niciodată – o privire asupra Europei mi-ar fi de ajuns. Ferindu-mă de nedefinit, ea îmi justifică, îmi stârneşte şi încurajează spaimele, îndeplinind pentru mine funcţia rezervată cadavrului în meditaţia monahală. Pe patul de moarte, Filip al II-lea, chemându-şi fiul, îi spuse : 'Iată unde sfârşeşte totul, chiar şi monarhia'. La căpătâiul acestei Europe, o voce mă avertizează: 'Iată unde sfârşeşte totul, chiar şi civilizaţia'. La ce bun să polemizăm cu neantul? E timpul să ne revenim, să învingem fascinaţia dezastrului. Nu-i totul pierdut, mai sunt barbarii. De unde îşi vor face apariţia? Nu are nici o importanţă. Pentru moment, e bine să ştim că nu vor întârzia să apară, că, pregătindu-se să ne celebreze prăbuşirea, se şi gândesc prin ce mijloace să ne pună iarăşi pe picioare, să pună capăt subtilităţilor şi vorbăriei noastre. Umilindu-ne, strivindu-ne sub tălpi, ne vor ceda destulă energie ca să ne ajute să murim, ori să renaştem. Să vină dar, să ne biciuie sângele, să ne învioreze umbrele, să ne redea vigoarea ce ne-a părăsit. Ofiliţi şi livizi, noi nu puutem nimic împotriva fatalităţii: muribunzii nu fac alianţe şi nici nu se revoltă. Se va mai deştepta, se va mai mânia Europa? Cine s-o creadă? Destinul ei, până şi răzvrătirile, se hotărăsc în altă parte. Sătulă să tot dăinuie, să-şi ţină singură de urât, Europa e un vid spre care stepele vor porni în curând...- un alt vid, unul nou.

Ovidiu Nahoi pune problema şi mai tranşant : „Putin nu este un învingător, dar asta nu înseamnă că Occidentul este. Mai curînd avem o confruntare încheiată cu un scor nul la pauză. Nu se ştie ce va urma".

Întrebam mai devreme de ce nu credem niciodată semnele, prevestirile, superstiţiile, simbolurile. Obsedaţi de cuvinte, uităm să mai simţim? Durerea noastră se numeşte acum Ucraina, mâine ar putea fi Moldova, poimâine, UE. Uniunea euroasiatică. Inutil să-l mai fi întrebat pe Cioran la cine se referea. Ruşi, chinezi, indieni...ce importanţă mai are, cu toţii au o mândrie care nouă ne lipseşte. Nu ne mai iubim? Ne-am iubit oare cândva?