Aşadar faptul că elveţienii apreciază ca suveran dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie şi nu-i blamează în bloc pe imigranţi visând la restrîngerea acestor drepturi  vine din concepţia lor despre demnitatea umană şi egalitatea de şanse pe care biserica protestantă  le cultivă printre cetăţenii elveţieni. Explicând fenomenul migraţiei sărăciei şi cerşetoria publică practicată de cele câteva zeci sau sute de persoane de cetăţenie română ( observaţi discreţia ), care nu impietează însă asupra imaginii bune a celor cca 7 mii de  români de bună calitate din Elvetia, înaltul diplomat invocă societatea civilă şi mentalitatea protestantă. Astfel că, potrivit acesteia în Elveţia sărăcia e o ruşine care trebuie ascunsă. Şi cerşetoria e o ruşine.  Organismele civice îi acuză pe elveţieni că ascund  uneori propriile lor probleme în această privinţă, dar asta nu le împiedică să  observe şi consecinţele bune ale acestei atitudini şi să se implice.  Există deci, aflăm de la oficialul elvetian multe  iniţiative locale şi reguli stricte care contribuie la anihilarea  acestor practici, care au la bază principii ale protestantismului. La fel se petrec lucrurile cu bogăţia excesivă  amendată de referendumul la care cetăţenii au spus Da determinând plafonarea bonusurilor la salarii în domeniul bancar mai ales, dar şi în unele industrii ( 80 de milioane de euro bonusuri pe an, pentru unii salariaţi e de neacceptat !). Tot mentalitatea protestantă a lucrat şi aici . Ea îi învaţă pe cetăţeni că orice muncă merită să fie recompensată dar rezonabil.

Nu poţi să nu te gândeşti ascultând aceste argumente la ortodoxia noastră  şi la implicarea bisericii  în această problemă gravă a societăţii. În plan moral, mai întâi, ce concepţii cultivă biserica ortodoxă ? Îndeamnă sau nu la muncă şi la respectarea acesteia? În plan social mai apoi, sunt comunităţile din jurul bisericilor educate să ţină piept fenomenelor ce proliferează ca urmare a sărăcirii tot mai grave a populaţiei ? Avem noţiuni, da, mila crestinească, solidaritatea aproapelui , sau principii bune de transformat în titluri de gazetă, precum acea emoţionantă zicere a părintelui Steinhardt- dăruind vei dobândi!- dar ce se alege de ele în practica religioasă? Ce se întâmplă cu oamenii la ieşirea din biserică ? Ce fac ei mai departe în perimetrul vieţii de familie, social , civic ? Mai urmăreşte cineva ?La scoală, la ora de religie, ce fac preoţii- profesori ca să contribuie la formarea unor mentalităţi pozitive la elevi privind rolul învăţăturii ? Cum trecem de la contemplaţie la activism social ? Cum ajută biserica şi atâţia din tinerii ei slujitori , cu studii înalte la depăşirea unor mentalităţi de ev mediu care fac din credinţă mai degrabă  un act individual, egoist şi solipsist. Unde este generozitatea crestinului neaoş dincolo de dania  cotidiană către biserică ? Unde-i sunt actele de mărinimie sufletească şi comportarea morală. Am văzut  nu demult un reportaj tv cu camera ascunsă în care fusese  surprisă o bunică ce-şi teroriza nepoţii cu mâna pe Biblie, şi biserica în gură. M-am cutremurat. Oare preoţii cum se simt văzând asemenea rezultate în rândul practicanţilor ortodocsi ? Cum se poate ajunge la sufletul şi mintea oamenilor strânşi în biserică pentru a găsii soluţii la probleme majore sociale, asemeni elevetienilor ?

Ca om de teatru privesc aceste  realităţi şi ca posibile teme sau subiecte de teatru, pe care tinerii dramaturgi angajaţi social încă nu le-au abordat.  Ori scena poate fi nu doar metaforic un altar , dacă-şi asumă rolul de leader spiritual alături de celelate instituţii cu acest rol în societate. Imi place să cred că o vor face cu aceeaşi fervoare cu care atacă  azi doar simptomatic bolile societăţii contemporane. E timpul să umblăm la cauze.