Din nou, fix aceeaşi reacţie urmând cu scrupulozitate un scenariu parcă tras la xerox: după intrarea în scenă masivă a televiziunilor din toată lumea, au urmat conferinţele de presă succesive ale responsabililor poliţiei locale, am aflat câţi morţi şi câţi răniţi sunt şi că, cel puţin până la această oră, că unul dintre atacatori a reuşit să scape. Al treilea moment al scenariului a fost primirea de multe mesaje de sincere condoleanţe din partea unor şefi de state şi guverne.  Acum se află în desfăşurare „etapa de analiză“ aprofundată în urma căreia, desigur, cândva, vom avea şi amănuntele aşteptate cu nerăbdare de opinia publică: cine sunt atacatorii, care este reţeaua eventuală de sprijin de care dispuneau şi altele asemenea.

Şi după aceea, cu tot respectul faţă de amintirea decedaţilor, închidem rapid dosarul deoarece momentul este sensibil: pandemie + tensiune socială în creştere + lockdown + proximitatea perioadei Sărbătorilor. Şi astfel e posibil ca uitarea prăfoasă să se aşeze şi peste acest moment, aşa cum, spre exemplu, s-a aşternut uitare şi pe seria de evenimente din Franţa care, nu ştiu cum se face, par să fie proiectate într-un trecut atemporal care nici nu doare, nici nu jenează prea tare cariere politice, în primul rând cea a lui Macron, singura care contează.

Pe cale de consecinţă, de ani şi ani de zile, la nivel european, poate progresa egoismul profund şi fără leac. Este din ce în ce mai bine ascuns sub imaginile eroice subsumate mesajului privind respectarea suveranităţii naţionale prin neamestecul în politica internă şi, mai presus de orice, de păstrarea unui „teritoriu cu acces interzis“, cel al afacerilor interne şi sistemului propriu naţional de luptă antiteroristă. Ce avem acum este expresia perfectă a acestui egoism european (absolut similar în domeniu cu situaţia în cazul cooperării euroatlantice) : sistemul de schimb de date în mecanismul antiterorist nu este pe deplin funcţional deoarece unele ţări nici măcar nu se obosesc să trimită instantaneu informaţii care să semnaleze prezenţa sau trecere pe teritoriul lor a unor persoane considerate direct suspecte sau în contact cu reţelele de sprijin ale teroriştilor.

Dar de ce se petrec toate acestea, în ciuda angajamentelor formale asumate de şefii de state şi guverne din UE?

Motivaţiile sunt multiple dar, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna, sistemele de forţă fiind subordonate total politicului, sunt obligate să respecte şi graniţele invizibile, dar extrem de solide pe care un guvern sau altul le trasează în funcţie de interesele sale în regiunea sau regiunile unde activează teroriştii, entităţi non-statale, dar cel mai adesea finanţate de state-sponsor.

Alături de asta, avem şi un alt bloc de motivaţii, de regulă ţinând de prezenţa pe teritoriul statelor de posibilă origine a mişcărilor teroriste a unor mari companii multinaţionale în care sunt implicate enorme interese economice ale unui stat sau altul şi unde lucrează sute de cetăţeni care pot oricând deveni ţinta unor răpiri sau atacuri armate. În fine, al treilea pachet de motive reuneşte concluziile diverselor grupe de studiu, inclusiv ale agenţiilor de informaţii, privind potenţialul reactiv al minorităţilor islamice masive grupate pe teritoriul uneia sau alteia dintre  ţările occidentale şi care sunt considerate (vezi rapoartele anuale TE-SAT ale Europol prezentate de ziarul nostru) drept posibilă primă bază de recrutare, îndoctrinare, radicalizare, sprijin material şi logistic pentru îndeplinirea unui ordin de misiune.

Acest ordin este dat destul de rar de la o sursă naţională identificabilă (spre ex. acum în Austria) şi mai degrabă vine de la nuclee de comandă ale marilor reţele intermediare din Balcani sau, foarte probabil, de la centrele de comandă din Siria, Pakistan, Afganistan, Irak, Mali etc.

Să nu vă faceţi iluzii: aceste reţele care lovesc în Europa sunt în continuare organizate pe un model militar, sunt coordonate de profesionişti foarte adesea (mult prea adesea) pregătiţi luptători islamici - în mari centre militare de profil organizate cu cheltuieli enorme de occidentali.  Chiar e vorba despre sume incredibile cu care, spre exemplu, CIA, serviciile de informaţii franceze, alături de pakistanezi şi egipteni au antrenat trupele de mujahedini pentru a lupta eficient împotriva sovieticilor, o parte dintre armele, muniţiile şi explozivii de atunci fiind folosite şi acum în operaţiuni improvizate, primitive, mortale şi care fac să eşueze intervenţia occidentală în Afganistan şi Irak.

Revenind la momentul prezent, în opinia mea se plăteşte naivitatea cu care a fost crezut mesajul dat de Trump (reluat cam pe acelaşi ton de mai mulţi lideri ai foste campanii globale împotriva terorismului), care a declarat că SUA au reuşit să distrugă total ISIS care nu mai reprezintă o ameninţare. Răspunsul celor de la ISIS, apărut repetitiv pe canalele lor de propagandă, este că momentul era de repliere strategică înspre bazele de reconstrucţie (inclusiv din Europa) şi că avea să urmeze o fază cu totul nouă pentru care, avertizau ei, europenii erau complet nepregătiţi: translatarea războiului, sub forma sa cea mai dură, războiul pe motive religioase, în inima continentului cruciaţilor, chemând la răzbunare împotriva infidelilor şi, de la sine înţeles, a oricărei combinaţii între creştini şi evrei, vinovaţii istorici.

Europa întârzie să reacţioneze unindu-şi forţele şi, în continuare, rămâne într-o stare de aşteptare democratică demnă, asemănătoare cu paralizia democratică demnă.