Primul dintre acestea e legat de peisajul politic francez. În 2017, când Emmanuel Macron a câştigat alegerile prezidenţiale, puţini ar fi bănuit că, după un an, el va ajunge la o cotă de încredere mai mică decât cea a lui Sarkozy sau a lui Hollande. Revolta „vestelor galbene“ a pornit întrucât aşteptările legate de noul preşedinte au fost înşelate. Franţa are parte de o criză a partidelor: după delegitimarea la urne a celor tradiţionale – socialist şi, respectiv, republican –, a urmat delegitimarea la guvernare a formaţiunii centriste create de către preşedinte. Aşa se explică faptul că „vestele galbene“ care au ieşit în stradă reunesc, în primul rând, suporterii lui Mélenchon şi Le Pen, adversarii extremişti ai lui Macron: împreună, simpatizanţii extremei stângi şi ai extremei drepte alcătuiesc 80% din masa „vestelor galbene“.

Al doilea aspect priveşte Uniunea Europeană. Alegerea lui Macron a trezit speranţe nu doar în Franţa, ci şi la nivel european, fiindcă tânărul preşedinte era văzut ca un reformator curajos, într-un moment de criză, generat de ieşirea britanicilor din UE şi de derivele autoritare ale regimurilor polonez, maghiar sau român. În schimb, contestarea asumată de „vestele galbene“ a stârnit bucurie în tabăra populiştilor din Europa de tipul Matteo Salvini, dar şi din alte regiuni ale lumii: trolii lui Vladimir Putin au avut mult de lucru pe facebook, sultanul Erdogan a criticat violenţa poliţiştilor francezi, iar preşedintele american n-a ratat momentul pentru a scrie câteva tweet-uri despre francezii care-şi doresc şi ei un Trump, folosindu-se de nişte poze care erau de la Londra, nu de la Paris.

Efectele politice ale revoltei „vestelor galbene“ sunt, deci, pe plan intern sudarea alianţei extremiştilor din Franţa, iar în plan extern – consolidarea vocilor populiste. Iar mobilizarea de stradă e departe de a se fi încheiat.