Editorial pentru El Pais: Riscul unei Europe centrifuge

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO IPN
FOTO IPN

România rămâne una dintre cele mai entuziaste ţări pro-europene ale continentului, deşi face parte din ultima rundă de integrare în UE.

Există cinci ştiri importante în Europa: discursul de la Sorbona al preşedintelui Macron privind o Europă „profund transformată“; discursul din Florenţa al Theresei May privind o relaţie imprecisă, dar „unică“ între Marea Britanie şi Uniunea Europeană (UE) după Brexit; tensiunile din jurul situaţiei din Catalonia; faptul că Wolfgang Schauble, „domnul Austeritate“, nu rămâne Ministru al Economiei în coaliţia slăbită a lui Merkel – numită şi Jamaica 4.0 - şi creşterea extremei drepte în Germania.

Ce se întâmplă cu Europa? „Ne suflă vântul în aripi“, aşa cum a spus Juncker metaforic (şi euforic) în discursul său despre starea UE? Sau suntem un fel de Imperiu Roman, în perioada sa târzie, care îşi salvează centrul prin abandonarea periferiilor? Apropo, împăratul Traian a adăugat Dacia - Dacia Traiana, actualul România - ca o cucerirea finală a imperiului, dar împăratul Aurelius renunţă la ea ca provincie imperială, devenind prima dintre posesiunile pe termen lung ale Romei care au fost abandonate.

Aşadar, nu să nu fiţi surprinşi dacă toate aceste ştiri actuale sunt un semnal de alarmă în ţara mea, România, şi în multe dintre noile venite în Europa, deoarece cele cinci scenarii ale lui Juncker sau recunoaşterea explicită a lui Emmanuel Macron a unei Europe cu aceeaşi tendinţă naturală ce există în întreaga lume sau construcţie politică, atunci când este sub presiune, şi anume să consolideze centrul, să reducă periferia şi să salveze funcţiile vitale (zona Euro, securitatea, apărarea, sistemul fiscal şi de cercetare - toate acestea apar în discursul de la Sorbonna). Tensiunile legate de intenţia de a cere un referendum pentru o Catalunie autonomă sau chiar mai autonomă ridică îngrijorări cu privire la riscul de contagiune în partea noastră de Europă, la un secol după încheierea Primului Război Mondial, ce a însemnat dispariţia imperiilor multi-etnice şi crearea unei multitudini de state naţionale, inclusiv a României.

Alţii o numesc „supra-extinderea imperială“, deoarece în valurile succesive de extinderi o mare varietate de ţări, economii, culturi, guverne şi performanţe, în general, au fost adăugate grupului original de ţări fondatoare ale actualei UE. Acum, când liderii UE 27 se întâlnesc în Tallinn, se va lăsa deoparte retorica discursurilor mari şi partea cu adevărat grea va fi abordată: cum să avanseze împreună astfel încât ţările să adopte/accepte/respingă o Europă cu multiple viteze? Cum se pot armoniza nu numai nivelurile diferite de performanţă economică, ci şi o gamă largă de percepţii asupra riscurilor, în special în ţările din flancul estic al NATO? Orice slăbire a relaţiilor transatlantice din dorinţa de a avansa spre o Uniune de apărare este inacceptabilă pentru ţările baltice, Polonia sau România, care simt respiraţia rece a agresivităţii ruse reînnoite.

Acum că grupul ţărilor avansate a decis să mărească marşul spre o integrare mai profundă, este esenţial să existe o cale reală accelerată pentru UE 27.

România rămâne una dintre cele mai entuziaste ţări pro-europene ale continentului. Există un consens bipartizan cu privire la dorinţa de a face parte din nucleul UE. Liderii noştri politici s-au opus tentaţiei de a porni pe calea anti-liberalismului şi autoritarismului, pe care unii dintre vecinii noştri le-au adoptat, din păcate. Cu toate acestea, România este parte a ultimului cerc de integrare în UE, nu este un membru al zonei Euro şi al spaţiului Schengen, avem în continuare Mecanismul infam de Cooperare şi Verificare pentru reformă în sistemului judiciar (precum şi Bulgaria) şi, totuşi, nu face parte din Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare.

Ironia acestui puzzle este că în UE-27 există trei grupuri de ţări: cei care doresc şi pot face parte din nucleul dur al Europei; alţii care pot, dar nu doresc; şi, ca România, ţările care doresc, dar nu pot. În politică şi geopolitică, teoria consecinţelor involuntare se aplică întotdeauna. Dorinţa legitimă pe care Europa ar putea să o avanseze ar putea produce cu uşurinţă efecte nedorite. Acum că grupul ţărilor avansate a decis să mărească marşul spre o integrare mai profundă, este esenţial să existe o cale reală accelerată pentru UE 27. Altfel, Europa de multe viteze ar putea duce cu uşurinţă la o Europă centrifugală.

Articolul în limba spaniolă poate fi citit aici.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite