Analiză realizată de Dan Dungaciu*

În realitate, cum a fost evident încă din 3 iunie 2019, odată cu descălecatul ruso-european-american de la Chişinău, actuala majoritate este cea mai geopolitică coaliţie de la constituirea tânărului stat R. Moldova până azi. Şi este aşa nu pentru că e pro-rusă sau pro-europeană, ci pentru că, strategic, actuala coaliţie PSRM-ACUM reuşeşte să satisfacă, concomitent, şi interesele strategice ale ruşilor şi cele ale europenilor, sub privirile indiferente ale unei Americii pentru care R. Moldova a devenit, după guvernarea Binomului Plahotiunc-Dodon, dispensabilă.

Asistăm astăzi la o trecere în regiune de la geopolitica confruntării la geopolitica consensului.

Tot ce se întâmplă acum la Kiev, de pildă, este consecinţa acestei evoluţii fără precedent.

În faţa unui ego strategic gonflat la Chişinău până la ridicol – acolo s-ar petrece, chipurile, de zeci de ani, o luptă pe viaţă şi pe moarte între marile puteri, cine să deţină controlul în „super-strategica“ republică! -, trebuie să se admită cu modestie că singura grilă de lectură decentă şi viabilă a R. Moldova este prin prisma evoluţiilor din Ucraina. Acolo, şi numai acolo, se joacă jocul regional. Că subiectul Ucraina este cvasi-absent din discuţiile din stânga Prutului este adevărat, dar asta nu îi diminuează deloc importanţa. De aceea, evoluţiile recente de la Kiev nu doar că sunt extrem de relevante pentru Ucraina, dar ne dau şi traseul de evoluţie al situaţiei politice şi strategice de la Chişinău.

Ce se întâmplă la Kiev? Formula Steinmeier sau cum răbdarea strategică a Moscovei a avut câştig de cauză

Preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski FOTO EPA-EFE

Îşi mai aduce cineva aminte de prima întâlnire bilaterală dintre preşedinţii Donald Trump şi Vladimir Putin de la Summitul din Finlanda (Helsinki, iulie 2018)? În conferinţa de presă care a urmat, cei doi au vorbit despre agenda strategică a fiecăruia şi au dat câteva sugestii despre discuţie.

Importat pentru noi este următorul aspect: pe când preşedintele rus a invocat la conferinţa de presă Ucraina ca temă importantă, reluând ideea obsesivă a Rusiei despre necesitatea implementării ad literam a Acordului de la Minsk (2015), preşedintele american nici măcar nu a menţionat numele Ucraina. A devenit limpede de atunci, fie şi numai prin această omisiune, deloc întâmplătoare, că diferenţa de accente – a se citi de interese şi mize - între America şi Rusia devine tot mai evidentă. E uşor să fi vizionar post-festum, dar „descălecatul“ de la 3 iunie 2019 este perfect coerent cu ce s-a petrecut atunci la Helsinki.

Acordul de la Minsk (Minsk 2) vizând pachetele de măsuri care trebuiau luate pentru rezolvarea conflictului din Donbas, negociat şi agreat de Germania, Franţa, Rusia şi Ucraina, la 11 februarie 2015, a fost de fiecare dată linia de mesaj diplomatic de la care ruşii nu au făcut niciun pas lateral. Şi ştiau de ce. În realitate, Moscova obţinuse o semnificativă victorie diplomatică reuşind să pună în Acord o ierarhizare strategică: la început implementarea aşa zisele măsuri politice de rezolvare a conflictului (alegeri în regiunile separatiste, modificării de legislaţie etc.) şi abia pe urmă măsurile de securitate (retragerea soldaţilor ruşi, controlul frontierei ruso-ucrainene de către Kiev).

Asta este miza filosofiei de soluţionare a oricărui conflict îngheţat. Ce rezolvi prima dată: aspectul politic sau cel de securitate? Evident, Rusia, implicată iniţial informat şi apoi formal în toate aceste conflicte îngheţate, preferă ca primul pas să fie cel politic („statut special“), abia ulterior, după o rezolvare politică favorabilă ei şi prin care „coada dă din câine“ – adică partea/regiunea controlează întregul – să se treacă la problemele de securitate (retragerea trupelor, control militar al frontierei etc.)

Minsk 2, din această perspectivă, a fost o victorie diplomatică a Moscovei. Petro Poroşenko, pe atunci preşedintele Ucrainei şi unul dintre semnatarii acordului, a înţeles ulterior asta. (Ironia sorţii este că această filosofie de soluţionare care stă la baza Minsk 2 este exact tipul de filosofie care a stat la baza proiectului propus Chişinăului de preşedintele ucrainian Iuscenko la Summitul GUAM de la Chişinău din 2005, în vederea soluţionarea chestiunii transnistrene: alegeri în Transnistria, validarea liderilor, negocieri cu Chişinăul, reglementarea politică, abia apoi, eventual, retragerea trupelor ruse. Chişinăul l-a respins atunci, dar ironia constă în faptul că aşa numitul „plan Iuscenko“ era de fapt... „planul Poroşenko“, fiind întocmit de consilierul lui Iuscenko pe probleme de securitate, care era atunci Petro Poroşenko. Este vorba chiar despre viitorul preşedinte care avea să respingă... Minsk 2, un fel de „plan Poroşenko“ pentru Ucraina!).

Revenind. Confruntat cu această înfrângere diplomatică, Kievul, prin preşedintele Poroşenko, a încercat din 2015 – şi a reuşit! – să evite implementarea Acordului de la Minsk, inclusiv să evite convocarea formatului Normandia (Germania, Rusa, Ucraina, Franţa) la nivel de preşedinţi, prin diverse tertipuri de interpretare sau manevre legislative, în ciuda faptului că presiunile din partea Rusiei, chiar ale Occidentului, erau semnificative.

Blocajul acesta a reuşit până când, în 2019, un nou preşedinte a venit la Kiev, care a fost ales cu vot covârşitor, invalidând, prin asta, inclusiv agenda de securitate, pură şi dură, a fostului preşedinte. Astăzi se discută de reluarea, la nivel de preşedinţi, a întâlnirilor în format Normandia, calea liberă pentru soluţionarea conflictului din Donbas în termenii Minsk 2.

Lucrurile au intrat zilele acestea în acceleraţie. Preşedintele Zelenski a anunţat, ca o precondiţie pusă de ruşi/occidentali pentru reluarea formatului Normandia, acceptarea aşa numitei formule Steinmeier în legislaţia ucraineană. Formula Steinmeier (după numele preşedintelui actual al Germaniei, fost ministru de externe) înseamnă o formulă de implementare concretă a acordului Minsk 2, respectiv acceptarea unui „statut special“ pentru Donbas. Este vorba, în primă instanţă, de organizarea alegerilor din republicile nerecunoscute din Donbas – undeva în 2020, spun oficialii de la Kiev -, sub monitorizare OSCE (ceea ce OSCE nu a făcut niciodată în alte regiuni separatiste!), care va confirma dacă alegerile au respectat „standardele internaţionale“ şi, după acel moment, va intra definitiv în vigoare statutul special al regiunii (până atunci temporar). Abia după aceşti paşi s-ar trece la dosarul de securitate al regiunii, respectiv controlul frontierei ruso-ucrainene, deocamdată aflată total la dispoziţia Rusiei.

Sigur, mai e mult până departe, multe lucruri încă nu sunt limpezi, care sunt condiţiile pentru alegerile locale din regiunile separatiste, cum va arăta acel statut special, dar un lucru este cert: geopolitica consensului lucrează! Prin acceptarea formulei Steinmeier, Kievul a intrat, voit, pe panta concesiilor în favoarea Rusiei, care îşi vede astăzi împlinită răbdarea strategică şi încrâncenarea. Chiar dacă ce se petrece azi nu va avea efecte imediate, acceptarea de către Kiev a unui statut special a dus deja planul de soluţionare a conflictului din Donbas într-o direcţie favorabilă Rusiei şi l-a ridicat la alt nivel, de la care în urmă nu se mai poate merge. De aici până la ideea preşedintelui francez Macron că efortul pentru soluţionarea conflictelor din regiune poate fi un preambul spre ridicarea sancţiunilor împotriva Rusiei ca urmare a acţiunilor acesteia din Donbas nu mai este decât un pas (un soi de Memorandum Meseberg à la française).

Kievul a acceptat „statutul special“, definind dinamica regiunii

„Nu capitulăm“. Proteste la preşedinţia Ucrainei după anunţul preşedintelui Zelenski de acceptare a unui statut special pentru Ucraina FOTO Radio Svoboda

Cum au reacţionat ucrainenii? Unii, puţini, câteva mii, dacă nu sute, au ieşit în stradă. Alţii, marea majoritatea, nu au reacţionat. În realitate, (şi) de asta l-au votat pe Zelenski - să aducă pacea în Donbas inclusiv prin dialog cu Moscova. Iar sondajele arată clar că ucrainenii nu au reacţii radicale faţă de o eventuală propunere de „statut special“. La întrebarea care sună aşa „Aţi susţine o propunere care ar oferi autonomie teritoriilor din Donbas pentru a opri ostilităţile şi pentru a rezolva în mod paşnic conflictul“, s-au obţinut în august 2019 următoarele răspunsuri:

În conformitate cu Institutul Internaţional de Sociologie din Kiev, aproape jumătate dintre cetăţenii Ucrainei (48,3%) sunt gata să accepte un statut special pentru teritoriile separatiste din Donbas, cu o rată de respingere radicală de doar 18,6%.

Sigur, probleme sunt. Cum va arăta noua lege? Ce consecinţe vor fi pentru Ucraina? La ce vor duce concesiile care se fac acum? Nu va cere Rusia tot mai mult? Cât este de dispusă Ucraina să cedeze?

Pentru a opri temerile publice, Preşedintele Zelenschi a ieşit public şi a spus că „nu este nicio cedare... legea statutului special pentru Donbas va fi scrisă împreună cu toată societatea ucraineană“. Poporul a fost convocat, chemat alături de preşedinte, făcut garant că nimic rău nu se va petrece. CUM se va implica însă, nemijlocit, poporul, nu ni se spune, nici cei care vor vorbi în numele lui nu au fost nominalizaţi.

E populism aici? Evident! Dar mişcarea este coerentă cu profilul noului preşedinte de la Kiev şi perfect legitimă din perspectiva a ceea ce au votat ucrainenii. Deocamdată, încrederea în el este foarte mare, lumea îl urmează, acum e timpul pentru Zelenski să implementeze măsuri pe care, poate, în alt context, niciun alt politician nu le-ar fi putut implementa. Asistăm la o intrare în acceleraţie inclusiv pentru că factorul „timp“ este cuplat cu cel de „legitimitate“/„susţinere publică“ - şi asta contează.

Dacă majoritatea ucrainenilor gândea altfel, îl realegea pe Porosenko. Cei care au crezut, inclusiv la Bucureşti, că fostul preşedinte era momentul şi expresia emancipării totale, radicale şi fără rest a Ucrainei faţă de Rusia (de aici şi sacrificarea minorităţii române în numele unui proiect care, chipurile, ar fi scos Rusia de la hotarele României de aici încolo!) s-au înşelat. Majoritatea cetăţenilor din ţara vecin vor şi negocieri şi relaţii cu Rusia. Că place asta sau nu, actuala putere de la Kiev are un suport politic masiv pentru ceea ce a început să facă, inclusiv concesiile faţă de Moscova. Nu e cădere în capcana rusească; este dorinţa politică a majorităţii ucrainenilor.

Care sunt efectele în R. Moldova? Chişinăul, în realitate, nu are nicio poziţie

Maia Sandu la Chişinău, alături de oficiali europeni.

Altfel stau lucrurile la Chişinău. Confruntată cu iminenţa semnării unor documente la reuniunea în formatul 5 plus 2 privitoare la conflictului transnistrean, preconizată a se desfăşura anul acesta (8-10 octombrie, la Bratislava), premierul Maia Sandu a reiterat ideea că este împotriva federalizării: „Eu sunt total împotriva federalizării. Aceasta nu se poate întâmpla fără să existe o majoritate în Parlament. Chiar dacă într-un moment ne-am pomeni cu o majoritate în Parlament, federalizarea nu se poate întâmpla, pentru că majoritatea cetăţenilor Moldovei sunt împotrivă“, a încheiat premierul.

Importantă declaraţie, nu în sine, ci pentru ce sugerează. Premierul ştie foarte bine că actuala majoritate nu are nicio legitimitate morală sau politică să abordeze chestiunea soluţionării conflictului, lumea nu i-a votat pentru asta (cum nu a votat Blocul ACUM nici pentru un acord de coaliţie cu socialiştii, de altfel!). Premierul Maia Sandu nu este şi nu a fost niciodată adepta federalizării sau a cedărilor în faţa Federaţiei Ruse. Problema este că, în acelaşi timp, invocă „statutul special“ pentru Transnistria ca dezirabil, fără să explice care e diferenţa faţă de federalizare, dar o face pentru că simte că acvariul în care înoată se face tot mai strâmt. Schimbând cuvinte nu schimbi realităţi! Evoluţiile de la Kiev ar trebui să pună noduri în gât politicienilor oneşti din R. Moldova. Căci dacă lucrurile merg aşa şi presiunile dinspre Ucraina apropo de sincronizarea în abordarea chestiunii separatiste sporesc, va veni vremea deciziei majore inclusiv pentru premier: pleacă sau se sufocă.

Ce se va întâmpla dacă, până la jumătatea anului viitor – termenul ultimativ dat recent de Igor Dodon într-o emisiune televizată de la Chişinău – coaliţia va rămâne în picioare şi va trebui să abordeze atunci problematica conflictului transnistrean? Insistenţa pe absurda ideea că geopolitica nu mai există este ridicolă. Ba da, există! Doar că există sub forma unei geopolitici a consensului, nu a unei geopolitici a confruntării. Şi aici apare, pentru prima dată, această provocare. Geopolitica consensului înseamnă că „ofertele“ strategice nu mai vin acum dintr-o singură direcţie, ci din mai multe, simultan. De aici şi dificultatea de a te opune. Nu mai suntem, de pildă, în perioada Memorandumului Kozak din 2003. Moscova a înţeles foarte bine asta şi acum beneficiază de o constelaţia strategică unică în care  - ca urmare în primul rând a eşecurilor profunde ale clasei politice de la Chişinău! – interesele marilor puteri coincid. Rusia înţelege că nu mai poate federaliza regiunea sau impune statutul special singură şi atunci acţionează în grup („multilateral“).

Geopolitica consensului a făcut posibilă alianţa de la Chişinău şi tot ea o ţine în viaţă. De aceea orice se va întâmpla la Kiev în perspectiva soluţionării conflictului separatist va avea reverberaţii direct şi la Chişinău. Este Chişinăul dispus să accepte concesiile pe care e acceptă acum Kievul? Doamna Maia Sandu s-a dus declarativ direct la popor pentru a-şi exprima refuzul faţă de federalizare, dar nu e clar ce susţine de fapt (semantica este aici doar de ochii lumii, cum zicea plictisit Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, într-un interviu din Kommersant: „numiţi-o cum vă place...“).

Şi iată de ce.

Din punct de vedere juridic, lucrurile stau aşa. În Constituţia R. Moldova, la Articolul 110, scrie: „Localităţilor din stânga Nistrului le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu statutul special adoptat prin lege organică“. Iar „Legea cu privire la statutul teritoriului de est al R. Moldova (Transnistria)“ din 2005, votată cu cvasi-unanimitate (un vot abţinere în parlament) – un fel de „Minsk 2“ intern, respectiv foaia de parcurs legislativă a Chişinăului pentru soluţionarea chestiunii transnistrene - spune limpede că soluţionarea conflictului din Transnistria trebuie să urmeze trei paşi: demilitarizarea (retragerea trupelor), decriminalizare (pedepsirea vinovaţilor) şi democratizare (discuţii despre un eventual statut de autonomie etc.).

Ce rezultă de aici?

  1. Niciunde în legislaţia R. Moldova nu se vorbeşte despre faptul că viitorul regiunii trebuie să fie un „statut special“, Constituţia vorbeşte despre „localităţi din stânga Nistrului“ şi nici aici nu există formulă imperativă, textul spune „le pot fi atribuite“;
     
  2. Legislaţia din 2005 este încă în vigoare, dar nimeni nu o mai bagă în seamă, s-a trecut deja în discursul public la un dezirabil „statut special“ al regiuni despre care nu ştim nimic, nici măcar de unde vine. Şi cum poţi fi de acord cu el apriori, dacă nu şti ce conţine?
     
  3. Statutul special ar trebui adoptat, eventual, prin majoritate organică, asta înseamnă 3/5 dintre parlamentari, ceea ce astăzi stă la îndemâna majorităţii de 61 de deputaţi ai coaliţiei PSRM-ACUM;
     
  4. Curtea Constituţională a hotărât (Nr. 14/02.05.2019) că regiunea transnistreană se află în regim de „ocupaţie militară“.

Cam aici suntem. În realitate, astăzi nimeni nu discută nimic coerent la Chişinău despre viitorul regiuni, deşi, paradoxal – sau schizoid! – se negociază între Chişinău şi Tiraspol. Premierul republicii respinge o federalizare pe care nu o invocă nimeni şi acceptă un „statut special“ imaginar, care nu există în legislaţie şi despre care nu ştie nimeni ce conţine!

Deocamdată, în entuziasmul încă viu de la Chişinău - Maia Sandu este deocamdată populară în rândul propriului electorat – incoerenţele acestea nu sunt vizibile. Dar iluzia că dacă la Kiev lucrurile se pun în mişcare, la Chişinăul totul poate rămâne încremenit este periculoasă. R. Moldova poate servi drept exemplu la Kiev în ceea ce priveşte politica de reglementare a conflictului transnistrean, dar la fel se poate întâmpla şi invers.

Întrebarea rămâne: cum va reacţiona, facă va veni vremea, o guvernare care nu are nicio legitimitate să abordeze această chestiune într-o atmosferă precum cea de azi – geopolitica consensului -, net diferită de cea de ieri? Şi cât va mai putea amâna luarea unei decizii? Se sufocă sau pleacă?

Singurul lucru de care trebuie să se teamă Rusia în R. Moldova


Interviu al Ministrului de Externe rus Lavrov acordat ziarului Kommersant (26 septembrie 2019).

„În ceea ce priveşte Transnistria, spre deosebire de Donbas, nu există un document similar cu Acordurile de la Minsk. Mai degrabă a fost unul, dar nu a fost acceptat, e vorba despre aşa numitul Memorandum Kozak. Poziţia noastră nu s-a schimbat“. Asta spunea Ministrul rus de Externe Lavrov într-un interviu acordat presei ruse recent.

R. Moldova a primit în acel interviu o singură frază (deja citată), nimic mai mult. Miza era, evident, Ucraina. Că mica republică va merge în siajul Ucrainei am mai spus-o, la fel şi faptul că, pentru Moscova, Memorandumul Kozak rămâne şi azi un punct de plecare.

O precizare de context mai trebuie făcută în final. Comparaţia dintre Ucraina şi R. Moldova nu mai funcţionează deloc la nivel consecinţelor federalizării/statutului special, dincolo de partea formală. Ucraina e o ţară mare, în care un Donbas-ul separatist, fie cu statut special, este mult mai puţin semnificativ din toate punctele de vedere, în primul rând electoral (deşi efectele reintegrării vor şi şi acolo dramatice).

Cu R. Moldova lucrurile stau diferit. R. Moldova cu Transnistria reintegrată va fi cu totul alt stat. Voronin a înţeles asta prima dată când s-a opus unei reglementări de tip federal. Politic, strategic şi electoral, regiunea transnistreană, flancată de Găgăuzia sau cine ştie ce alte „cantoane“ de prin nord care vor dori şi ele statut special, va deveni determinantă. Un nucleu dur de pro-rusism şi anti-românism va decide inclusiv rezultatul electoral în noua republică. Va controla jocul politic şi strategic. Politicienii de azi, cu foarte puţine excepţii, vor dispărea de pe scena politică, va muri până şi visul unei integrări europene sau a unei perspective occidentale sau româneşti. Moldovenii înţeleg asta foarte bine, dar încearcă încă acelaşi joc sovietic de a păcăli realităţile, de a pune capul în nisip, de a pretinde că un lucru despre care nu se vorbeşte nu există. Dar lucrurile se pot schimba radical când cineva va forţa federalizarea, chiar dacă îi va spune „statut special“. Confruntaţi cu spectrul unei „alte ţări“, respectiv a integrării „cu acte în regulă“ în „Lumea rusă“ – căci asta înseamnă federalizarea/transnistrizarea – s-ar putea să apară o reacţie profundă. Iar o ideea deocamdată ieşită din uz, prăfuită undeva în debaraua memoriei geopolitice a basarabenilor, respectiv reunirea cu România, să capete consistenţă. Dacă spectrul R. Moldova este oricum să devină altceva, adică să se federalizeze şi să intre în „lumea rusă“, adică o lume fără UE sau fără Occident, nu ar fi mai bine ca să se transforme în ceva unde este şi UE şi NATO? Adică să se unească cu România?

În cazul unei forţări a federalizării, aceasta este singura întrebare care va mai conta. Până la urmă, şi asta ruşii o ştiu din istorie, oricât s-ar strădui ei zilele acestea să o revizuiască, nu normalitatea politică, ci criza profundă şi adâncă, aceea criză care te obligă să alegi între două lumi diametral opuse, a făcut posibilă unirea de la 1918. Atunci era vorba despre „lumea sovietică“ şi lumea europeană şi românească. Acum este vorba de a alege între „lumea rusă“ şi lumea românească şi euroatlantică. După mai bine de 100 de ani, nu s-a schimbat mult din dilema geopolitică a basarabenilor...

Aceasta este singura grijă pe care ruşii o pot avea în R. Moldova când se joacă cu compasul federalizării pe harta regiunii. În rest, e cum vor ei: republica se duce, încet, încet, spre prăpastie şi îşi aşează singură ştreangul la gât...

*Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS.