După Brexit. Moartea referendumului?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Încep să am îndoieli în legătură cu eficacitatea referendumului. Sigur, e democratic: poporul se pronunţă direct asupra unei teme, nu prin „intermediari” (adică prin parlamentari). E cinstit, e nobil, e frumos, e bine. Dar îi poţi cere poporului să se pronunţe asupra unor teme complicate, greu de înţeles pentru cei mai mulţi dintre cetăţeni? Poţi face referendum pe orice temă?

Eram, cu ani în urmă, în Elveţia tocmai când se organiza, într-un canton, un referendum privind creşterea programului la supermarketuri: cetăţenii erau chemaţi să se pronunţe dacă magazinele trebuia să fie deschise şi joi după-amiază (când, până atunci, erau închise). Au învins cumpărăturile: majoritatea a spus „da”, pentru că după-amiaza de joi era potrivită pentru a face cumpărături pentru sfârşitul de săptămână. În acest caz, referendumul e eficient: cetăţenii ştiu despre ce e vorba, ştiu ce vor şi se pronunţă. În plus, este vorba despre Elveţia, unde referendumul are o tradiţie îndelungată.

În Italia, prin Constituţie, referendumul e „abrogativ”: cetăţenii sunt întrebaţi dacă o anumită lege/reglementare trebuie schimbată/modificată sau dacă rămâne în vigoare aşa cum e. Cazul cel mai cunoscut e, probabil, referendumul asupra divorţului: după ce s-a introdus, în 1970, o lege care reglementa divorţul, în 1974 mai multe organizaţii catolice au iniţiat un referendum pentru abrogarea ei. Au participat la vot 87% dintre cetăţeni, iar 59,6% s-au pronunţat pentru păstrarea legii. Din nou, e o temă asupra căreia orice cetăţean se poate pronunţa. Italia însă e un exemplu tipic de utilizare exagerată a referendumului: au fost 67 de referendumuri, din 1974 până azi. Partidul Radical a promovat, în anii 1990, mai multe referendumuri pe teme foarte specializate (cariera magistraţilor, sistemul de alegere în Consiliul Superior al Magistraturii, limitarea cercetărilor pe embrion, decontarea cheltuielilor electorale ale partidelor etc.), la care cetăţenii s-au prezentat să voteze în proporţie de aproximativ 30%. Aşa că ideea de referendum mai degrabă s-a uzat cu astfel de teme.

Există însă şi cazurile cunoscute ale chemării cetăţenilor să aprobe ori dezaprobe Tratatul constituţional european. Adică să se pronunţe asupra unui text juridic lung şi complicat, din care foarte puţini înţeleg cu adevărat ceva. La vremea respectivă, în 2005, cetăţenii francezi şi cei olandezi au respins Tratatul şi au pus în dificultate întreaga Uniune Europeană. Dar nu l-au respins pentru că nu era bun sau nu le plăcea ce scrie în el, ci din motive de politică internă, din frecuşuri politico-mediatice franceze şi olandeze. S-a discutat atunci, printre altele, dacă e corect ca un tratat de o asemenea importanţă europeană să fie blocat din cauza simpatiilor şi antipatiilor politice naţionale ale unora şi altora.

Elveţienii şi norvegienii au votat împotriva aderării ţărilor lor la UE. Dar apoi, cu calm şi tenacitate, politicienii din cele două ţări au votat acorduri bilaterale cu UE care, în multe privinţe (comerţ, spaţiul Schengen etc.), le acordă celor două state cam drepturi şi obligaţii ca şi cum ar fi în UE. Deci „nu”-ul categoric al votului popular a fost muiat un pic.

Am senzaţia că, tot mai des, referendumul devine un instrument acaparat de partide, personaje şi discursuri populiste.

Acum, britanicii s-au pronunţat pentru ieşirea din UE. Referendumul a fost anunţat în campania electorală de David Cameron (şi a avut un rol în victoria sa), care pe atunci făcea pe durul anti-UE. Până la referendum, s-a mai calmat, înclina mai degrabă spre rămânerea ţării în UE. A ieşit cum a ieşit, mai ales din cauza retoricii populiste a lui Nigel Farage. Dar, şi în acest caz, mi se pare că o bună parte a poporului a înţeles doar suprafaţa retoricii (pieptul umflat patriotic, critica birocraţilor bruxellezi, est-europenii şi imigranţii care iau locurile de muncă etc.). N-a înţeles însă complexitatea chestiunii, efectele economice şi politice. N-a înţeles – şi nici nu i-a păsat – că votul britanicilor va avea efecte şi asupra celorlalte ţări şi celorlalţi cetăţeni europeni. Se cuvenea, aşadar, convocarea unui asemenea referendum? Strict democratic vorbind, da: poporul are dreptul să-şi hotărască soarta. Dacă ne gândim însă la efecte şi consecinţe, mai bine nu.

Am senzaţia că, tot mai des, referendumul devine un instrument acaparat de partide, personaje şi discursuri populiste. În epoca noastră dominată de mass-media şi comunicare, în care politicienii nu mai pot exista fără o intensă mediatizare (în care contează mai mult cum vorbeşti decât ce faci – vezi cazul lui Nigel Farage, care n-a făcut, ca politician, nimic, dar a vorbit mult şi convingător), referendumul se transformă într-o jucărie riscantă şi costisitoare. Numai bună pentru populiştii care invocă la tot pasul „voinţa poporului”, fără să le pese de consecinţe.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite