Dubla vulnerabilitate a României. Şi şansa ei de acum

Ştim ce vrem de la UE şi NATO. Vorbim mult despre asta, adeseori cu un ton agasat de lentoarea cu care obţinem răspunsurile şi cu convingerea absolută că „se face“ de ceilalţi prea puţin în raport cu pretenţiile, dorinţele sau speranţele noastre. De înţeles toate acestea, măcar fiindcă ne comparăm cu celelalte ţări ieşite din acelaşi sistem cu noi şi, cel puţin teoretic, plasate la fel cu noi, pe aceeaşi linie de start.

Iar întrebările şi nemulţumirile s-au transformat rapid în frustrări şi au generat un complex de inferioritate pe trei nivele: în raport cu statele occidentale, cu statele din est în general şi, cu deosebire faţă de statele din Grupul Vişegrad acolo unde, odată, am cerit să fim primiţi şi ni s-a spus să stăm afară...

Ce-au avut ţările respective şi n-am avut noi? Răspunsul este simplu şi extrem de important de detaliat.

Este vorba despre respectarea unui principiu major al relaţiilor din cele două cluburi definitorii ale spaţiului european şi euroatlantic: predictibilitatea sistemelor naţionale. Ea se analizează în raport cu capacitatea unui stat de a pune în practică o viziune naţională, de a rămâne fidel unor linii majore a ceea ce înseamnă procesul de dezvoltare a tuturor sub-sistemelor conectate cu cele similare din statele partenere, toate parte şi subsumate unei viziuni, concepţii generale şi adoptând proceduri similare de implantare.

În acest sens, România prezintă o dublă vulnerabilitate: nu avem, cel puţin în acest moment, o viziune naţională coerentă, acel "plan de ţară" acceptat şi asumat pe plan politic de actorii relevanţi. Ultimul a fost "acordul de la Snagov" prin care am anunţat că vrem în UE şi în NATO. Apoi nimic, decât mişcări conjuncturale şi adesea haotice şi contradictorii, în ritmul schimbărilor de guverne şi echilibre interne de putere. A doua mare vulnerabilitate este creşterea continuă a gradului de impredictibilitate a jocurilor politice interne, orice încercare sau speranţă de construcţie pe termen mediu şi lung fiid dinamitată din start de urile şi intoleranţele dintre actorii politici.

Situaţie deloc nouă în spaţiul românesc, sintetizată demult în imaginea propusă de inteligenţa populară: "unul trage hăis, altul cea". Situaţie perpetuată şi devenită model de guvernare prin succesiunea miniştrilor din ce în ce mai meteorici, fiecare cu viziunea sa proprie asupra mersului universului, cea pe care dorea s-o aplice, schimbând totul din temelii, introducând cu inconştienţă haos total în sistem.

Aşa este, veţi spune. ce e nou în toate astea? Am trăit în bulibăşeala asta de tip fanariot de secole, ce ne împiedică să mergem înainte pe acelaşi drum, ducă-se ei pe pustii cu Europa lor?

Tocmai asta e, cred că nu se mai poate aşa decât cu riscul de a fi izolaţi şi externalizaţi ca "ţară veselă şi excentrică) în raport cu noul tip de relaţii de putere care se construieşte acum.

Există percepţia comună că trăim cel mai grav moment de tensiuni şi incertitudini de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, spaţiul nostru euro-atlantic confruntându-se cu o ameninţare masivă de tip război hibrid reprezentată la est de Federaţia Rusă şi apoi, pe toată zona sudului, cu expansiunea ISIS combinată cu cele două dezvoltări sectoriale ale sale, terorismul şi migraţia.

Context în care atât NATO cât şi UE propun un răspuns instituţionalizat, fiecare pe componentele specifice caracteristice ariei lor de responsabilitate. Dar şi cu promisiunea unui avans considerabil înspre realizarea unui proiect comun, acela al Europei trasatlantice, aşa cum va rezulta şi din declaraţia comună ce va fi semnată, la Summitul NATO, de către Secretarul General Stoltenberg şi cei doi reprezentanţi de cel mai înalt nivel ai UE, Jean Claude Juncker, Preşedintele CE şi Donald Tusk, Preşedintele Consiliului European.

Este vorba, aşa cum s-a promis, despre măsuri fără precedent pentru securizarea Europei în general şi în special a părţii noastre de lume, ţările aflate pe flancul de est, în contact cu spaţiul rus al tuturor ameninţărilor.

Ei vor livra, cu siguranţă. Şi noi?

Aici începe marea întrebare la care, cel puţin deocamdată, nu avem un răspuns. Adică am avem o mulţime de răspunsuri parţiale dar neintegrate într-unul singur care să spună ce vrea să fie România pe un spaţiul lung şi foarte lung de dezvoltare şi cu garanţii.

Iar prima garanţie, foarte importantă pe timp de pace şi vitală în perioadă de tensiuni sau de conflict, este predictibilitatea ţării, a sistemelor sale naţionale şi rezilienţa acestora, capacitatea de a răspunde corect şi la timp oricăror tipuri de provocări sau scenarii.

Şi noi ce facem? În primul rând, conform tradiţiei, ne certăm pe orice, totul e prost, totul pute, orice proiect de constrcţie este analizat ca o trădare incipientă a idealurilor naţionale. Se schimbă miniştrii cu o viteză ameţitoare, cine pleacă şi cine vine devine automat ţintă pentru atacuri imunde, în termeni folosiţi îndeobşte în bătăliile politice din ţările subdezvoltate, unde finalitatea, la propriu, este capul adversarului pus într-o ţeapă în piaţa centrală...

Iar asta înseamnă o predictibilitate de tip negativ şi o poblemă care poate să devină vulnerabilitate în analiza strategică a oricărui planificator civil sau militar. Cu atât mai mult cu cât ceea ce s-a întâmplat în Marea Britanie a demonstrat că sistemele politice chiar foarte bine stabilite nu sunt deloc imune la viruşi distrugători.

Cu atât mai mult, în acest moment în care se construieşte noul parteneriat pentru noua Europă cu dimensiunea sa transatlantică, decidenţii noului joc îşi doresc să clarifice calitatea participanţilor. Nimeni nu este exclus, oricine se poate exclude, aşa cum a arătat experineţa nefericită a Marii Britanii.

Noile raţionamente ale securităţii şi stabilităţii sunt acum discutate şi vor reuni ulterior actorii statali care pot asigura, pretictibil şi cu garanţii convingătoare, securitatea şi stabilitatea internă. În jocul real al noii puteri, vor rămâne doar aceia care vin cu această temă făcută, rezolvată şi gata de interconectare în sistem.

Pentru România, oportunitatea enormă a momentului este dată de faptul că cea mai mare parte a jocurilor continentale şi la nivel euro-atlantic sunt în refacere masivă. Din cauza unei crize care, pentru prima oară, ne pune în poziţia de actor relevant deoarece suntem situaţi pe linia tuturor fracturilor de acum cu Rusia: economice, sociale, militare. Fracturi care nu vor dur la nesfărşit, cel puţin în formula actuală, posibil de încheiat fie printr-un nou Război Rece, fie printr-un nou acord de tip Yalta.

Ambele variante sunt pe masă, iar negocierile sunt în curs, în paralel cu poziţionările şi demonstraţiile de forţă. Este însă şi un moment crucial pentru România care trebuie să spună nu numai ce vrea la mod teoretic în chip de parteneriat, ci cu ce ofertă vine la masa negocierilor. Aici va fi primită şi ascultată România predictibilă, România cu un minimum acceptabil de vulnerabilităţi interne căci nimeni, în acest moemnt, nu mai vrea să adauge probleme la sistem, ci certitudini. Nu uitaţi că şi acum, în această vară 2016, conectările majore europene se opresc la graniţa de vest a României, odată cu autostrăzile şi sistemele de transfer energetic...

Până la urmă, cine va spune cine suntem, ce vrem să fim, cum, când, cine va vrea să-şi asume mesajul privind România predictibilă? Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că acesta este momentul marii construcţii pe care nu trebuie s-o ratăm. România obţine la Summitul NATO un câştig foarte important: este tratată ca aliat în care se investeşte masiv securitate militară şi politică. Restul mişcărilor ne aparţin, ca proprietate strict naţională, unitară şi indivizibilă.