Două declaraţii, două scandaluri enorme. Ce urmează?

Prima declaraţie, care deja face valuri enorme la Bruxelles, aparţine lui Martin Schulz, Preşedintele Parlamentului European, candidatul oficial al socialiştilor europeni pentru preşedenţia Comisiei Europene în 2014.

Domnia-sa a declarat că „dl. Snowden a adus un serviciu opiniei publice mondiale, arătând în mod clar că trăim într-o epocă în care democraţia aplică metode utilizate odată de regimurile totalitare, dacă dl. Snowden face o cerere, autorităţile trebuie să examineze dacă el face, de fapt, obiectul unei persecuţii politice…am înţelegere pentru această cerere.“

Ca lucrurile să fie complete, după ce a adăugat că spionarea instituţiilor europene de către americani „reprezintă o provocare”, şi-a exprimat şi „dezamăgirea profundă faţă de Obama…L-am considerat un reformator, m-am gândit că ar aduce mai multă democraţie, mai multă transparenţă în politica americană. Se pare că nu este cazul. ”

Este cea mai tranşantă declaraţie şi cea mai dură luare de poziţie a unuia dintre liderii europeni în scandalul interceptărilor ilegale şi, cu certitudine, deschide calea unor tensiuni fără precedent în relaţiile politice euro-atlantice, făcând ca adoptarea rapidă a acordului de liber-schimb SUA-UE să devină cel puţin problematică în perioada imediat următoare. Este însă şi un semn al exasperării produnde a politicienilor europeni faţă de ce se demonstrează a fi, cu probe care se acumulează de la o zi la alta, acţiunea sistematică de interceptare la scară globală operată de NSA.

Implicaţiile sunt multiple, deoarece este limpede că această poziţionare foarte severă va avea urmări directe asupra dezbaterilor privind protecţia datelor la nivel european, dar va duce şi la o impulsionarea creării unor agenţii comune în domeniul securităţii informatice, inclusiv a unui sistem cloud aparţinând unui operator european, cel la care Germania a făcut deja referire în urmă cu două zile. Dar, în substrat, semnalând şi opoziţia Parlamentului European, cel puţin până nu se lămuresc lucrurile, în privinţa unei posibile cereri americane de formare a unei coaliţii de tip Irak sau de susţinere a unei misiuni NATO.

Cealaltă declaraţie, generatoare a unui scandal cel puţin la fel de grav şi cu urmări absolut imprevizibile, a fost declanşat de declaraţia vicepremierului turc Besir Atalay care a afirmat că „incidentele din parcul Gezi au fost orchestrate de diaspora evreiască, active în acest domeniu”, acuzând în acelaşi timp şi forţe străine nenominalizate de a fi participat la „destabilizarea” Turciei în perioada revoltei care a durat trei săptămâni. Atenţie la termeni, căci ei n-au mai fost folosiţi demult, de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial.

Vicepremierul turc nu nominealizează Israelul, ci „diaspora evreiască”, adică o parte a combinaţiei “oculta iudeo-masonică” pe care şi altcineva pusese odată anatema, deschizând drumul către crematoriile lagărelor de concentrare.

Foarte primejdioasă afirmaţie, căci ea semnifică, în clar, o mutaţie a ceea ce se credea a fi până acum un regim islamist moderat, exemplul mereu evocat de înţelepciune şi echilibru la nivelul orientului Apropiat, către mesajul fundamentalist islamist care are ca temă de predilecţie tocmai atacul împotriva comunităţilor evreieşti din diaspora, cel care susţin politic şi financiar existenţa statului Israel.

De ce am pus împreună aceste declaraţii? Pentru că arată cum ritmul evenimentelor se precipită şi este de acum limpede că fiecare dintre actori se repoziţionează. Nu formal, ci profund, în tranşee ideologice şi/sau religioase. În adâncul jocului se petrece ceva atât de important, încât chiar mesajele de suprafaţă au început să devină nu numai din ce în ce mai transparente, dar şi extrem de ofensive şi vindicative.

Nimeni nu mai are răbdare pentru soluţii negociate pe termen lung, nimeni nu mai are încredere că cineva le va respecta vreodată. Marii jucători se pregătesc de iminenta mare discuţie, cea care stă de fapt în spatele a tot ceea ce vedem ca bătălie parcă iraţională între grupruri de interese care, până mai ieri, păreau unite şi calme: reîmpărţirea zonelor de influenţă, cu mai puţini mari participanţi şi cu definiţii geografice clare ale zonelor de putere.