Domnule Preşedinte, aveţi nevoie urgent de un tratament la cap!

FOTO EPA-EFE

Nu s-a mai întâmplat niciodată ca liderii celor două mari puteri militare din zona europeană şi aliaţi în NATO să ajungă la nivelul de insulte personale specifice unui scandal sordid de cartier. Semn al unei stări de enervare care a scăpat de sub control?

Posibil, de ce nu, oameni sunt şi ei dar, în acest caz, înjurăturile ar fi răsunat doar în eterul rarefiat al discuţiilor între personaje cu asemenea responabilităţi politice cu reflex în zona geo-strategică, pe telefoanele securizate şi în prezenţa a cât mai puţine persoane care să-şi mai poată aduce aminte episodul. N-a fost aşa, deoarece s-a ajuns ca Franţa să-şi retragă „pentru consultări“ ambasadorul de la Ankara (în practica diplomatică, semnal extrem de grav şi confirmând existenţa unei crize majore), duelul verbal intensificându-se cu fiecare zi ce trece.

Cine a început? Strict tehnic, Erdogan a fost cel care, cu ocazia unui discurs ţinut la un congres local de la Kayseri al partidului său, a pus sub semnul îndoielii sănătatea mentală a lui Macron, replicând dur la remarcile făcute recent de Macron asupra musulmanilor radicali din Franţa şi a acţiunilor celor pe care i-a numit „barbarii islamici“, totul în pregătirea unui foarte aşteptat proiect de lege împotriva „separatismelor“ care va fi prezentat la începutul lunii decembrie. Se va încerca o încadrare legislativă cu mult mai clară şi mai severă decât până acum a fenomenului islamist, urmărindu-se în general întărirea laicităţii statului şi a principiilor republicane ale Franţei dar şi câteva puncte extrem de sensibile în relaţia Franţei cu Turcia în primul rând dar şi cu alte ţări din Orientul Apropiat. Astfel, urmează să fie legiferat un control extrem de amănunţit al finanţării moscheilor din Europa de către ţările care susţin „misionarismul islamic“. În plus, extrem de important, interzicerea totală a formării imamilor la marile instituţii de profil din Orientul Apropiat, în principal din Turcia şi Arabia Saudită.

Preventiv, Erdogan atacă:

„Care este problema acestei persoane numite Macron cu Islamul şi musulmanii? Macron are nevoie de un control psihiatric....Ce altceva poate fi spus unui şef de stat are nu înţelege libertatea religioasă şi care se comportă în acest fel cu milioane de oameni care trăiesc în ţara lui şi care sunt de altă credinţă religioasă?“

Macron nu răspunde personal, o fac funcţionarii de rang înalt din echipa de comunicare de la Elysee care au spus că luările de poziţie ale preşedintelui turc sunt „inacceptabile“: „Violenţa verbală şi grosolănia nu reprezintă o metodă. Cerem ca Erdogan să-şi schimbe cursul politicii sale, căci este primejdioasă din toate punctele de vedere. Nu intrăm în polemici inutile şi nu acceptăm insultele“. 

Situaţia este deosebit de serioasă deoarece suntem în prezenţa unei crize realmente puţin obişnuite. Criza profundă este la nivelul NATO unde, alături de tensiunile bine cunoscute create şi mereu adâncite de relaţiile cel puţin reci între Trump şi colegii săi europeni, avem acum un aproape-conflict. Totul trebuie aşezat în contextul creat prin afirmaţia lui Macron care vorbea despre Alianţa Atlanticului de Nord ca despre un „organism în moarte cerebrală“, aducând pentru prima dată în istorie un dubiu major formulat pe acest plan precis la care se referă acum şi insultele formulate de Erdogan.

Foarte grav deoarece arată că fractura este cu mult mai adâncă şi, într-un moment de criză extemă, poate să ridice semnul de întrebare major nu numai asupra unităţii politice a Alianţei, ci şi, pur şi simplu, a dorinţei de a acţiona împreună în termenii angajamentelor comune. Pe aceeaşi linie de raţionament, criza asta arată foarte clar că, atât la nivelul NATO cât şi al UE suntem aproape (cât de aproape nu vrea să prezume încă nimeni) de un conflict intern cu urmări devastatoare între state creştine şi musulmane, provocat de nevoia unora dintre statele membre de a se alia cât mai rapid pentru formularea unei noi legislaţii mult mai restrictive care să poată opri extinderea de acum a extremismului şi radicalizării islamice în Europa. Dar totul în faţa unei uriaşe necunoscute de securitate: modul în care vor reacţiona masivele comunităţi musulmane din unele ţări europene care, cu siguranţă. vor cere susţinere politică şi sprijin economic pentru a răspunde şi lovi interesele „ţării atacatoare“.

Se va ajunge vreodată aici?

Deocamdată, extrem, extrem de primejdios, vedem cu se desenează un început de boicot la adresa Franţei organizată în câteva dintre marile state musulmane, în acord cu spusele lui Nayef Falah Mubarak Al-Hajraf, Secretarul general al Consiliului de Cooperare din Golf care a calificat luarea de poziţie a lui Macron drept „iresponsabilă“ şi acuzând faptul că va duce „la răspândirea unei culturi a urii“. Universitatea din Qatar a transmis un mesaj în care anunţă că „datorită insultării sistematice a Islamului şi simbolurilor sale, Săptămâna culturală franceză va fi amânată definitiv în contextul în care 2020 este anul culturii între Franţa şi Qatar“. Al Meerd, o companie de vânzări cu lanţuri de magazine în tot Orientul Apropiat a anunţat, ca şi un alt operator comercial în domeniul cărnii, Souq Al Baladi, că vor scoate produsele franţuzeşti de pe rafturi. Fără a-l numi direct pe Macron, ministrul iordanian de Externe a spus că ţara sa condamnă „publicarea în continuare de caricaturi reprezentându-l pe Profetul Mohamde sub pretextul libertăţii de expresie...şi a încercărilor discriminatorii şi înşelătoare care stabilesc o legătură între Islam şi terorism.

Rămâne să vedem cum evoluează situaţia dar, pe fond, cea mai neliniştitoare întrebare se referă la neputinţa celor din NATO - în definitiv cei mai reprezentativi lideri politici ai spaţiului euro-atlantic - să găsească un limbaj comun, măcar la un nivel urban acceptabil şi să-şi poată defini liniile minimale ale unui comportament public care să nu pună în primejdie credibilitatea întregului nostru sistem de securitate. Asemenea discordanţe profunde de sistem pun în dubiu capacitatea reală a Alianţei de acţiona unitar bazându-se pe pilierul său de sud-est, la contactul cu Mediterana şi Orientul Apropiat. Trebuind astfel să-şi revadă calculele pentru ceea ce înseamnă prima linie de apărare, cu pivot în zona Mării Negre, mare posibil de închis cvasi-instantaneu de Turcia sau/şi Rusia şi care nu poate duce, în caz extrem, decât în spaţiul profund ostil al Caucazului.

Sigur că este nevoie de Turcia şi Erdogan ştie perfect de bine acest lucru. Aşa că, poate mai rapid decât s-ar crede, în lipsa ofertei SUA care a dispărut ca resursă de echilibrare, este foarte posibil să se caute ajungerea la un cadru organizat de negociere pentru stabilirea unui spaţiu comun de securitate, începând cu o zonă de liber schimb în care UE să aibă interese profunde cu Rusia şi Turcia, extinzându-le mai apoi spre nevoia de a le apăra împreună într-o nouă definiţie a frontierelor zonelor de interese şi garanţiilor necesare. Caz în care cearta de acum poate să transmită şi un alt mesaj: discuţiile se tensionează tocmai pentru că noua hartă este gata şi trebuie negociată doar între partenerii care contează.