Doctrina Medvedev-Orban şi scenariul încercuirii strategice a României: poate veni salvarea dinspre Polonia?

Sâmbătă, pe 10 mai, premierul maghiar recent reconfirmat după o zdrobitoare victorie în alegerile parlamentare, Viktor Orban, a ieşit în lumina reflectoarelor cu o declaraţie voit şocantă. Mai exact a spus că maghiarii din statele vecine Ungariei („Europa Centrală”) au dreptul la autonomie, la dubla cetăţenie iar Ungaria veghează asupra lor constant.

Nimic nou, veţi spune, Orban e faimos pentru agitaţia etno-separatistă pe care o propagă de când e premier, printre maghiarii din România, Serbia şi Slovacia, partidul său Fidesz, e împănat de nostalgici după Ungaria Mare. Îi separă de radicalii din Jobbik doar intensitatea vocală a manifestărilor patriotarde şi metodele la care ar fi dispuşi să recurgă spre a îşi îndeplini visul. Jobbik nu e la guvernare deci poate acţiona şi iresponsabil, dar Fidesz e la guvernare şi trebuie să se auto-înfrâneze parţial. În rest, membrii lor sunt, în general, făcuţi cam din aceluaşi aluat.

Aşadar Orban a mai făcut declaraţii de tip iredentist şi a tablat pe voturile miilor de maghiari cu dublă cetăţenie, din statele vecine, care nu l-au dezamăgit, votându-l cu încredere, în majoritatea lor. Doar că de data asta a avut nefericita idee să spună că...e vorba şi de Ucraina. Acolo trăiesc cam două sute de mii de unguri, în Transcarpatia, urmaşi ai unor „austro-ungari” pe care Budapeste şi-i revendică în numele principiului autodeterminării naţionale, ştiind că Vladimir Putin nu i-ar dori probabil cetăţeni ai Federaţiei cu tentă imperială pe care o conduce în stil de ţar.

Aşadar, când toată Europa „atlantistă” se zbate să impună sancţiuni Rusiei, să ajute Ucraina să nu se destrame, să nu se federalizeze forţat, să nu fie invadată de Rusia, să organizeze în relativ calm alegerile de pe 25 mai, vine magnificul Orban şi dă cu bâta în moalele capului Bruxelles-ului, atingând prin ricoşeu şi SUA, Canada, pe toţi cei care se opun planurilor ruse. Însă lovitura atinge direct mai ales statele care au minorităţi maghiare, sugerându-le că Ungaria poate încerca să aplice reţeta Moscovei, ca să îşi atingă idealul geopolitic al refacerii unităţii maghiare într-un singur stat. Doctrinei Medvedev (pretinsul drept de a apăra cu armele etnicii ruşi din statele vecine, dacă sunt în pericol de genocid), aplicată de Moscova cu succes în cazul Georgiei şi acum al Ucrainei, îi corespunde „doctrina Orban”, cu precizarea că Ungaria nu are puterea militară şi economică a Rusiei, fiind un actor revizionist minor. Ungaria, actor revizionist, veţi spune? Păi nu este membru al UE şi NATO?

Ba da, dar aparteneţa la Occident nu pare să îi fi indus ideea de a renunţa la obsesia pentru graniţe, minorităţi, trauma legată de Trianon etc. Dacă Rusia va presa suficient de mult Ucraina încât să determine federalizarea rapidă, incontrolabilă (în sensul că regiunile vor scăpa aproape complet controlului Kievului şi prin dreptul de veto vor bloca deciziile majore de reformă şi modernizare a administraţiei ucrainene) şi va rezista sancţiunilor economice occidentale, care deja au determinat „fuga” a peste 100 de miliarde euro din economia rusă plus căderea rublei cu circa 30%, atunci Budapesta ar putea ajunge la concluzia că e indicat să folosească şi ea minorităţile maghiare din statele vecine spre a forţa episoade insurecţionale, urmate de represalii, episoade de insurgenţă şi chiar război civil. Nu va avea „soldăţei” verzi, cu căşti de kevlar şi armament de infanterie de ultimă generaţie „cumpărate de pe internet”, după cum sugera maliţios Vladimir Putin, când spunea că nu are nici în clin nici în mânecă cu insurgenţii care ocupau în pas alert Crimeea. Dar ca orice forţă de gherilă care activează în teren accidentat sau în oraşe, şi aceasta ar avea o anumită eficienţă în lupta cu forţele armate regulate. Nu spun că am siguranţa că aşa ceva se va întâmpla. E doar un scenariu, dar perfect imaginabil.

Ei bine, am crezut că, de data asta, autorităţile române vor fi la post şi că vor lăsa timiditatea strategică deoparte, trecând la contra-atac şi arătând că Orban nu are dreptul să facă asemenea declaraţii instigatoare. Credeţi că simpaticul domn Corlăţean a spus ceva? Ori la summit-ul de securitate internaţională GLOBSEC din Slovacia, dl. Bogdan Aurescu, altminteri un diplomat valoros? Sau premierul, preşedintele? Nu! Nu ştim de ce dar bănuim că din dorinţa de a nu îl antagoniza pe Orban, partidul său Fidesz, dar şi radicalii Jobbik. Pur şi simplu am tăcut chitic ca şi cum Orban e un nebun nedemn să fie luat în seamă, un agitator profesionist al apelor tulburi. Aşa o fi, doar că e liderul de facto al Ungariei vecine şi ar putea încerca să destabilizeze unele ţări vecine Faceţi un test: spuneţi pe nerăsuflate cine e preşedintele Ungariei, măcar atât, cine e. Probabil că rari sunt românii care au auzit de acest personaj, în schimb de Orban ştim cu toţii, de ani de zile. La ei, unul singur concentrează puterea, la noi sunt doi care se bălăcăresc şi se critică zi de zi, transmiţând mesajul că politica externă a ţării nu e unitară şi coerentă. Oricum, ungurii nu au aceeaşi reţinere când îi „călcăm pe bombeu”. Reamintesc că în marte 2013, Budapesta l-a convocat pentru explicaţii pe ambasadorul român după ce premierul Ponta spusese că scrisoarea trimisă de miniştrii de Externe din Germania, Finlanda, Danemarca şi Olanda către preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, referitoare la încălcările normelor statului de drept (de fapt, aceştia solicitau înfiinţarea unui mecanism pentru salvgardarea valorilor democratice), nu se referea la România, ci la Ungaria, şi că el nu trebuie confundat cu Orban (deşi, iată, au acelaşi prenume). Noi ne-am învăţat să nu prea ripostăm şi nu facem deloc bine.

In schimb Polonia a sărit ca arsă! La doar trei zile după ce premierul  ungar îşi expusese „doctrina”, Doland Tusk, primul ministru, a spus calm şi ferm că ţara sa nu acceptă ideile orbaniste: “Îmi pare rău, dar consider declaraţia făcută de prim-ministrul Orban ca nefericită. Azi când suntem martorii eforturilor Rusiei de a fragmenta Ucraina, o astfel de declaraţie trezeşte îngrijorare”. El a mai arătat că „trebuie să fim atrenţi ca nu cumva, cu intenţie sau fără, să sune ca o aprobare a acţiunilor separatiştilor pro-ruşi.” Dacă Orban afirmase că naţionalismul ucrainean poartă o parte din vină, că Ucraina este o provocare pentru UE şi Rusia deopotrivă şi un teren minat pentru democraţie, Tusk a spus clar că doar Rusia e problema! Aşadar, ce relaţie există între polonezi şi unguri?

Ungaria şi Polonia sunt „colege” în Grupul de la Vişegrad, alături de Cehia şi Slovacia, de mai bine de două decenii. (România nu a putut intra în V4 iniţial iar acum ezită, deşi primeşte periodic îndemnuri poloneze de a intensifica măcar cooperarea şi în general se conformează) Au intrat împreună în NATO şi în UE, au pretins mereu că au o agendă de securitate similară, că sunt state pro-occidentale şi atlantiste până în măduva oaselor. Pe 6 mai, Orban a fost la Varşovia şi i-a asigurat pe polonezi să susţine din inimă proiectul Uniunii europene a energiei, care, în caz de succes, ne va permite, nouă europenilor, să negociem cu Rusia preţurile la energie, pe picior de egalitate. Rusia nu va mai putea specula, teoretic, diviziunile dintre europeni.

Aşadar, să nu ştie premierul Tusk şi preşedintele polonez Komorowski, că Ungaria e tot mai apropiată de Rusia? Că există interese economice majore, infrastructuri care vor fi făcute cu bani ruseşti? Sau că Jobbik-ul, alături de alte partide naţionalist-populiste din spaţiul UE primeşte sprijin din Rusia? Desigur, Varşovia cunoaşte aceste aspecte, după cum şi Bucureştiul le cunoaşte. Diferenţa e că Polonia are şi strategii de contracarare, planuri alternative, şi că e gata să traseze linii roşii pe care Budapesta la poate depăşi pe riscul ei. Ministrul de externe ungar, Janos Martony, a intrat sub focurile colegilor săi din statele UE, chiar luni, când începea reuniunea Consiliului Afacerilor Externe. 

A fost nevoit să revină cu precizarea că Ungaria nu caută autonomia teritorială a maghiarilor din statele vecine şi că ţara sa urmează această politică declarativă de 25 de ani, aşadar total independent de criza din Ucraina! În plus, a spus el, Orban nu ar fi folosit termenul „autonomie” când s-a referit la maghiarii din Ucraina, ci doar a vorbit de drepturile culturale ale acestora. Evident, guvernul ucrainean l-a convocat urgent pe ambasadorul maghiar să îi ceară explicaţii. Cel român probabil că încă se întreabă cum şi dacă să reacţioneze.

De parcă nu era suficient, ieri s-a aflat că procuratura din Budapesta ar fi cerut Parlamentului European ridicarea imunităţii deputatului Jobbik, Bela Kovacs, acuzat că a spionat instituţiile UE, în favoarea…aţi ghicit, a Rusiei! Se pare că acest Kovacs devenise un lobbyst activ pentru interesele Gazprom, desigur, nu pro-bono…Coroborat cu ştirile despre sprijinul dat de Putin Jobbik-ului şi cu adoptarea de facto a doctrinei Medvedev de către liderul Fidesz, lucrurile par să intre pe un făgaş logic.  

Dar pentru România, îngrijorarea începe să fie greu de gestionat. Pentru că dacă ne uităm pe hartă, vedem că suntem înconjuraţi de state-client ale Rusiei sau măcar simpatizante: Bulgaria socialistului Plamen Oreşarski e tot mai sensibilă la interesele Rusiei, fiind extrem de dependentă de livrările ruseşti de gaz, de cei circa 700.000 de turişti ruşi care vin anual pe meleaguri bulgare, precum şi de investiţiile ruseşti în economie.  Serbia are şi ea disperată nevoie de gaz şi investiţii din Rusia, şi-a vândut infrastructuri de energie către companii ruseşti şi în mod tradiţional aşteaptă protecţie de la „fratele mare” care, în vara lui 1914, a acceptat implicit distrugerea imperiului şi a regimului politic, spre a nu lăsă mica şi neprihănita Serbie să fie călcată în picioare de „malefica” Austro-Ungarie. Sofia-Belgrad-Budapesta, o axă pro-rusă tot mai vizibilă, ceea ce ne dă senzaţia că mergem contra curentului…Ca să nu mai vorbesc de Austria, de fondurile financiare ruseşti care circulă la noi prin intermediul băncilor austriece. Oare ştie cineva cât de puternic e şi la noi lobby-ul pro-rus?

Veţi spune că sunt poate puţin paranoic dacă gândesc astfel. Aşa o fi, dar să recunoaştem că, dacă lucrăm cu scenarii, acesta ar fi jumătate din cel mai prost posibil. Cealaltă jumătate vine dinspre Est: să ne imaginăm că Rusia, furioasă pe acţiunile militare ale Kievului în Lugansk, Donetsk, Kramatorsk, ocupă nu doar Estul ci şi Sudul Ucrainei. Tot litoralul pontic, de la Mariupol la Odesa şi mai la Vest până la contactul cu România. Toată această „halcă” din Ucraina e deja numită de Putin şi acoliţii lui „Novorossia”. Termenul acesta, „Rusia nouă” a fost folosit din vremea împărătisei Caterina cea Mare, cu referire la teritorii nou cucerite de la Imperiul Otoman. E aşadar un termen iredentist, de nostalgie imperială. Sau poate că Rusia nu va cuceri concret acest teritoriu care i-ar aduce o populaţie de 20 milioane locuitori, cam 45% din ce are Ucraina, dar prin federalizare va aduce regiunea la statutul de satelit obedient.

Însă în cel mai negru scenariu, armatele ruse vor înainta în interval de probabil 7-15 zile până în Bugeac. Am ajunge să avem iar graniţă cu Rusia! Bugeacul, cândva în componenţa României, e parte din regiunea Odesa şi acolo trăiesc circa 120.000 de români, potenţiali refugiaţi, în cazul descris mai sus. Aşadar avem interesul major ca Rusia să nu ocupe Odesa, să nu facă un cap de pod maritim spre a dezanclava Transnistria (acum prinsă în strânsoare de Moldova şi Ucraina şi potenţial sufocată economic). Ideal ar fi ca, dacă se va negocia între marile puteri – SUA, Rusia, Germania, Franţa, Marea Britanie – eventuala recunoaştere a Crimeei ca teritoriu rusesc să se facă la schimb cu abandonarea de către Moscova a Transnistriei. Dar, repet, e puţin probabil momentan un asemenea compromis, spiritele sunt prea încinse, emoţiile prea mari. Cine are „monede de schimb” le păstrează încă.

În schimb dacă ne vom pomeni cu armatele lui Putin sau, mai probabil, cu soldăţeii aceia verzi şi cu combinezoane militare „ca din reviste” (forţe de „autoapărare”), aduşi direct din Crimea ca să preia şi Insula Şerpilor de la o Ucraină pe cale de a se descompune în stil iugoslav, atunci trebuie să fim pregătiţi inclusiv să acţionăm în mod preventiv. Insula controlată de ruşi ar bloca strategic accesul la şi dinspre Delta Dunării, punând România în imposibilitate de a îşi proiecta securitatea militară în Marea Neagră.

De aceea, rămânând la nivel de scenarii extreme, România ar putea să se gândească să ocupe preventiv insula, înaintea ruşilor, şi doar dacă va deveni clar că Ucraina a renunţat să o apere. Evident, trebuie să căutăm susţinere din partea unor state NATO puternice, să le co-interesăm cumva. Nu va fi o agresiune contra Ucrainei ci o acţiune strategică de tip preventiv, o tactică a faptului împlinit. Ulterior, insula poate fi dată înapoi Ucrainei sau nu, dacă aceasta va dispărea ca stat. Repet, nu doresc defel dispariţia Ucrainei, deoarece ar însemna avansarea Rusiei către Dunăre şi spaţiul românesc. O Ucraina solidă şi democratică e necesară pentru a consolida flancul estic al UE şi NATO, fiind şi un posibil candidat la dubla integrare, într-un viitor destul de îndepărtat. Dar dacă acest lucru devine imposibil, va trebui să ne ghidăm nu doar după interesul comun, european, ci şi după cel naţional. Să fim, cu alte cuvinte, cu un pas înaintea agresorului.

Pe 12 mai i-am pus o întrebare preşedintelui Traian Băsescu la Adevărul Live, despre doctrina Medvedev, şi domnia sa a afirmat că România nu e defel interesată de teritorii ucrainene, nici dacă etnicii români de acolo ar cere alipirea la ţara noastră. Perfect de acord, nu trebuie să intrăm în logica Rusiei! Însă în cazul acestei insule, e vorba de a ne garanta accesul la bazinul Mării Negre, o problemă vitală de securitate.

Şi să nu ne fie teamă pentru că, aproape sigur, Rusia nu va porni la război cu statele NATO pentru insulă. În situaţii extreme e bine să îţi asumi riscurile de rigoare.

Oricum, România are un parteneriat strategic cu Polonia, e cazul să activeze componenta militară şi să se pună de acord cu o strategie comună de contracarare a Rusiei, dacă lucrurile se vor agrava. Rusia va testa probabil soliditatea articolului 5 din Tratatul de la Washington, prin diverse provocări pe graniţa estică, iar NATO va trebui să arate că e capabil de acţiune, nu doar de proteste. E timpul să depăşim rivalităţile, frustrările naive de tipul „cine e liderul regional”, cel care a susţinut Sinergia Mării Negre (noi) sau Parteneriatul Estic(polonezii)? Ambele state vor avea elemente de scut american anti-rachetă, au sau vor avea avioane americane F 16, şi au solicitat şi primit trupe din SUA pentru aplicaţii comune. Polonia de regulă a sprijinit mai ales Ucraina pentru integrare în UE, România e mereu cu inima alături de Moldova. E timpul ca ambele să ofere sprijin comun, la fel de solid, pentru Chişinău şi Kiev. Ele au interesul ca NATO să aducă aici nu sute ci mii de soldaţi şi echipamente militare avansate, spre a descuraja orice gând agresiv al Rusiei, orice plan geopolitic nebunesc. Bucureştiul şi Varşovia trebuie să susţină solidar acest punct de vedere la summit-ul NATO din Ţara Galilor, deşi e ştiută opoziţia Germaniei, Olandei şi a altor state aliate. În caz contrar, Rusia ne poate percepe ca pe victime şi o vom tenta să fie tot mai asertivă. Poate că nu se va mulţumi să facă din sudul şi estul Ucrainei, din Transnistria şi Kaliningrad un „buffer” geopolitic, dar va dori state-client, state-satelit şi mai la Vest. E timpul să ne căutăm aliaţi regionali decişi şi să conştientizăm cât mai clar riscurile şi ameninţările.