Că, pe pentru asta, trebuie să calce peste cadavre, nu e nici un fel de problemă, asta s-a întâmplat cu unităţile SA înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, aşa s-a întâmplat la noi cu Brigăzile Morţii ale Gărzii de Fier, adevărat la o scară mai mică şi adesea derizorie.

Peste timp, interesante nu sunt personajele care au intrat în joc, toţi cu o puternică şi proclamată genă ucigaşă, de la derbedei de stradă până la criminali autentici, refugiaţi în structurile respective care le-au oferit protecţia. Interesante cu adevărat sunt încercările de a justifica masacrele, tentative de a crea o ideologie a violenţei în sprijinul principiilor, de a-şi proclama nu numai nevinovăţia reală, ci chiar a argumenta necesitatea de a curăţa astfel întreaga putreziciune socială. Argumentele astea s-au dovedit într-atât de eficace, pe termen scurt au fost într-atât de mobilizatoare, încât au obliterat complet tradiţia unui popor, permiţând ridicarea la putere, chiar meteorică, a sinistrelor personaje care promiteau, în Germania, victoria rasei ruperioare şi instaurarea Imperiului pentru următoarea mie de ani.

Aceleaşi argumente, absolut aceleaşi argumente de justificare a oricărei violenţe extreme împotriva adversarilor interni şi externi au fost preluate fără niciun fel de probleme de Lenin şi echipa sa, transformate în folozofie politică de Troţki şi fundamentate de către Stalin în sistemul său de exterminare cu aplicabilitate naţională.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre revenirea, acum, în timpul nostru, a ideii fundamentale care a justificat masacrele. Ideea nobilă a identităţii naţionale, cea care stătuse la baza revoluţiilor de la 1848 şi dărâmase imperiile, cea care animase scenariile apariţiei statelor independente şi cea care promovase culturile naţionale drept prima armă de redescoperire a valorilor şi tradiţiilor popoarelor a fost rapid „negativată“ şi transformată în principiul „identitatea mea este mai bună ca a ta şi, în consecinţă, trebuie să te distrug“. Aveţi în Mein Kampf începutul poveştii acesteia de groază care avea să se cristalizeze în „Soluţia finală“ cu supremul său argument, lagărele de exterminare.

Povestea aceea, s-a spus de mii şi mii de ori, nu avea cum să se repete, pur şi simplu pentru că omenirea, în ansamblul său, învăţase ceva din lecţiile extremismelor istoriei recente şi societăţile noastre luaseră şi iau în continuare cele mai diverse măsuri instituţionale pentru penalizarea severă a antisemitismului, a xenofobiei, a urii şi a violenţei exprimate la nivel de mesaj sau transpuse în acte. Numai că, din nefericire, instituţiile respective au devenit din ce în ce mai formale, mai ineficiente, adică s-au instituţionalizat în banalul uman pe care-l reprezintă orice sistem administrativ care se autoreproduce pe bază de grilă de salarii. 

În umbra acestei realităţi, se multiplică mesajele tragice ale urii demente şi aparent corect argumentate, discurs bolnav cum este cel al ucigaşului în masă de la Hanau, Tobias Rathjen, cetăţeanul german în vârstă de 43 de ani care, înainte de a se sinucide, şi-a ucis mama după ce trăsese la întâmplare în ceainării frecventate de migranţi (turci în principiu, dar omorând şi un român).

Cum se poate ca asemenea grupuri etnice să existe măcar în ţara mea – se întreabă Rathjen în mesajul lăsat posteritţii, testament ritual (îl aveţi aici reprodus integral cu traducere în limba engleză)  acum regulă la care ţin toţi cei asemenea lui.

„Deja acum 20 de ani am ajuns la concluzia, în urma analizei problemei, că Germania tolerează în mod constant crimele comise de străini: delicvenţii străini sunt numai o faţă a monedei deoarece cealaltă faţă a monedei o constituie germanii care sunt fie prea ignoranţi, fie prea slabi sau proşti pentru a rezolva problema... Avem acum grupuri etnice, rase sau culturi care trebui complet distruse... Aceşti oameni n-ar mai trebui să existe deloc. Nu mai poate fi o soluţiue efortul de a-i expulza pe toţi deoarece existenţa anumitor grupuri etnice este în sine o eroare fundamentală şi astfel doar o trecem generaţiilor următoare. Trebuie exterminaţi complet: marocanii, algerienii, tunisenii, libienii, egiptenii, israelienii, sirienii, iordanienii, libanezii, toţi cei din Peninsuloa Arabică, turcii, iranienii , kazahii, turkmenii, uzbecii, indienii, pakistanezii, afganii, cei din Bangladesh, Vietnam, Laos, Cambodgia şi Filipine”.

Tema asta, cu foarte puţine variaţii, revine în toate manuscrisele-testament de acest gen, aproape ţi se pare că sunt copiate de pe o bază de date comună, ceea ce nu este absolut imposibil. Dar este şi un uriaş semnal de alarmă pe care liderii politici europeni riscă, şi de data asta, să-l bage sub preş. Favorizând, aşa cum le stă în obicei, mecanismul de acum extrem de bine pus la punct, cu profesionişti specializaţi, care presupune organizarea de manifestări funerare impresionate (în care sunt prevăzute discursuri scurte, emoţionante şi la obiect), cel puţin o veghe funerară la care, timp de o oră, să fie aduşi şi copii din toate comunităţile, articole de presă în care să fie prezentat efortul poliţiei şi al „organelor“ în general în ideea vânătorii unor exemplare similare de ucigaşi neo-nazişti şi extremişti de dreapta etc.

Dar problema esenţială rămâne perfect escamotă: care este reponsabilitatea statului german, a autorităţilor administrative competente în eradicarea fenomenului extremei-drepte? Care este responsabilitatea exactă pe care o are o Europă politică, din ce în ce mai speriată şi închisă în dezbaterea teoretică de la Bruxelles, incapabilă să ia decizii, să se gândească măcar la impunerea unui cadru legislativ eficient care să prevină asemenea fenomene, penalizând cât se poate de grav discursul şi comportamentele extremiste de orice culoare şi de  oriunde ar veni ele?

Îmi este foarte teamă că mesajul teroristului german nu este decât un început deoarece, cu siguranţă, enumerarea posibilelor grupuri-ţintă care ar trebui eliminate urgent va trimite un semnal foarte clar comunităţilor non-albe din Europa, lăsate să se dezvoltre de decenii în zone de populaţie cvasi-autonome, cu reguli şi organizări proprii, menajate intensiv deoarece reprezintă un important (sau foarte important în devenire) bazin electoral. Vor răspunde oare cu violenţă, simţind (şi după promisiunile legislative enunţate recent de Emmanuel Macron) că s-ar putea ca, în disperare, Europa instituţională să ia măsuri? Sau este mult prea târziu, aşa cum ar putea să indice recentele tendinţe politice chiar din Germania în care partidul de viitor este cel al extremiştilor de la AfD?

Europa a mai pierdut o partidă, mizând în mod greşit pe valoarea super-toleranţei sociale. Acum plăteşte şi, aşa cum se arată lucrurile, suntem departe de momentul în care lista se va încheia. Germania, iată, nu şi-a făcut toate lecţiile. Europa nici atât. Şi cine credeţi că va începe să plătească în cazul în care ceva care să semene cu un conflict intercomunitar pe baze identitare şi religioase s-ar muta în Europa din Maghreb şi Orientul Mijlociu, aşa cum promit mereu cei din ISIS?