Dezbaterile pe marginea viitorului buget al Uniunii Europene au început. Unde este România?

La ora actuală, la Bruxelles se discută despre o creştere a bugetului UE începând cu 2020. Comisia Europeană a început deja discuţiile despre cum va arăta acest buget. Se estimează în general că aceasta va fi cea mai importantă bătălie politică a anului 2018. Discuţiile formale vor începe la summit-ul Consiliului European din februarie şi vor duce la o propunere concretă în luna mai, dacă se va obţine un acord de principiu în februarie.

Discuţiile care au loc în acest moment la Bruxelles sunt extrem de dure, deoarece este nevoie de unanimitate. Orice punct de vedere al Franţei şi Germaniei va avea aceeaşi greutate ca şi punctul de vedere al României, Ungariei sau Poloniei. 

Este bine de reamintit că actualul buget de 960 de miliarde euro a fost negociat în 18 luni. Condiţiile erau mai favorabile la acel moment. Posibil ca actualele negocieri să dureze mai mult. Un fapt este aproape cert: ele vor continua şi în perioada în care România va deţine Preşedinţia Consiliului UE.

Aceste negocieri vor fi influenţate de trei factori:

-          Lipsa a 10 miliarde de euro, contribuţia Marii Britanii;

-          Dorinţa de a investi mai mult legat de guvernanţa zonei euro şi pentru gestionarea migraţiei;

-          Disputele referitoare la conexiunea între alocarea fondurilor structurale şi respectarea statului de drept.

Care este viziunea Conisiei Europene în acest moment? Günther Oettinger, comisarul pentru Buget, a declarat că lipsa banilor va fi acoperită de tăieri din actualele fonduri structurale şi din mărirea contribuţiilor statelor membre la bugetul UE.

Phil Hogan, comisarul european pentru Agricultură, lansa în luna decembrie 2017 întrebarea dacă statele membre sunt pregătite să contribuie cu 1,2% din PIB, faţă de 1% în prezent. Desigur, poziţia sa nu este cea oficială a întregii Comisii Europene dar oferă un bun indicator asupra propunerilor care vor fi făcute. Statele membre UE sunt mult mai dispuse în acest moment să crească propria lor contribuţie la bugetul UE decât ar fi fost în urmă cu câţiva ani, atunci când erau afectate de criza economică.

Statele net contributoare, precum Germania, vor dori ca în schimbul unei contribuţii mai mari să lege acordarea de fonduri structurale de respectarea statului de drept. Va fi dificil însă de impus un asemenea punct de vedere, atâta timp cât funcţionează regula unanimităţii.

Experienţa din 2015, atunci când s-a reuşit în cele din urmă o poziţie comună în problema refugiaţilor, în ciuda opoziţiei unor state membre care blocau luarea unei decizii ce putea fi luată doar prin unanimitate, arată că, dacă va exista un curent majoritar, acesta se va impune.

Se discută însă foarte mult la Bruxelles, ca şi la Varşovia, Praga sau Budapesta dacă nu cumva această intenţie a Germaniei nu ascunde altceva, anume intenţia de a canaliza mai mulţi bani către statele membre care fac parte din zona euro - consolidarea monedei unice este în interesul Germaniei, exportator net.

De asemenea, se discută intens cum ar trebui să arate acest mecanism pentru apărarea statului de drept şi cum ar putea acesta să condiţioneze alocarea de fonduri structurale. Dată fiind regula unanimităţii, nu va fi deloc uşor de conturat un asemenea mecanism. Tocmai din acest motiv, negocierile vor fi dure şi de durată.

Unde se situează România în această dezbatere? Răspunsul este simplu de dat: nicăieri. Nu există nicio poziţie oficială a României referitoare la modul în care ar trebui să arate bugetul UE. Summit-ul Consiliului European din luna februarie se apropie, iar viziunea României întârzie să apară. Nu este clar nici măcar dacă România este de acord cu creşterea contribuţiei la 1,2% din PIB. Orice creştere de contribuţii din partea cetăţenilor nu este considerată a fi binevenită din partea actualului guvern - niciun guvern nu este de acord cu creşterea contribuţiilor, iar dacă este de acord încearcă să ascundă această intenţie, din raţiuni evidente. Va trebui ca acest aspect să fie afirmat public la un moment dat: în orice variantă de negociere a bugetului UE, România va plăti mai mult decât în prezent ca parte a contribuţiei sale.

Lipseşte, de asemenea, o discuţie serioasă despre aderarea la zona euro. Dacă România ar anunţa această intenţie ferm, cu prezentarea unui plan concret, ar putea fi tratată cu interes de ţările care doresc mai mulţi bani din bugetul UE pentru zona euro.

Cât despre discuţia referitoare la respectarea statului de drept, reacţia Comisiei Europene concretizată prin scrisoarea comună Juncker - Timmermans din 24 ianuarie arată foarte clar că se va încerca reducerea fondurilor structurale alocate României, folosindu-se drept pretext nerespectarea statului de drept. Orice măsură care ar putea fi interpretată ca o nerespectare a regulilor statului de drept va fi atent monitorizată şi sancţionată.

Din acest motiv, transmiterea unui mesaj comun din partea Preşedintelui, a Guvernului şi a Parlamentului este esenţială.

Preşedintele Iohannis, după participarea sa la Colegiul Comisarilor, ar trebui să convoace partidele politice la consultări şi să propună un set de măsuri minimale care să asigure respectarea statului de drept. Este în interesul Guvernului actual să aibă o poziţie lipsită de echivoc pe această temă.

Altfel, va deconta micşorarea fondurilor structurale ce vor fi alocate României. România nu  vrea să fie pe poziţia statelor membre ale Grupului de la Vişegrad care consideră că eventuale condiţionări ale alocării fondurilor structurale sunt de neacceptat dar se limitează la declaraţii. România ar trebui să ofere o propunere concretă legată de felul în care ar trebui alocate fondurile structurale, care sunt domeniile prioritare pentru finanţare, etc.

Se va întâmpla ceva din toate acestea? Pentru a răspunde la această întrebare, merită a aminti că recent s-a realizat redistribuirea locurilor din Parlamentul European ce reveneau Marii Britanii. România a căpătat 1 loc în plus, în condiţiile în care populaţia sa este aproximativ ¼ din cea a Marii Britanii. Nu s-a negociat şi s-a primit ce s-a oferit. Aceasta arată că de fapt capacitatea de negociere a României la Bruxelles este practic inexistentă. Precedentul relocării Agenţiei Europene a Medicamentului arată că, dacă nu există o alianţă regională, niciun scop nu poate fi realizat de statele membre care au aderat după 2004. Tot ce se poate spera este ca la Bucureşti să poată fi conturată o viziune pe termen lung privind avantajele apartenenţei la Uniunea Europeană. De fapt, această viziune există deja dar nu la nivel guvernamental, totul este ca ea să fie dezbătută, însuşită, prezentată public şi pusă în valoare. Mai este nevoie şi de curaj, determinare şi tenacitatea în susţinerea punctelor de vedere în relaţia cu partenerii europeni - însă reţeta pentru atingerea acestui deziderat este, deocamdată, greu de pus în pagină.