Despre românofobia din Transnistria - cum şi de ce

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Drapel Transnistria
Drapel Transnistria

Situaţia incertă a Transnistriei persistă de aproape 30 de ani. Dacă în 1990, în timp ce populaţia din viitoarea Republică Moldova declara ca limbă oficială „româna“, pe malul stâng al Nistrului (la Tiraspol) se coagula o mişcare separatistă.

Doi ani mai târziu, cu sprijinul trupelor ruseşti, aşa numita „Republică Moldovenească Transnistriană“ a izbutit preluarea controlului asupra mai multor zone din Republica Moldova.

În cele din urmă a fost semnat un acord între părţile beligerante, dar prezenţa militară rusă nu a fost niciodată îndepărtată, Federaţia Rusă motivând refuzul de a demilitariza zona prin nevoia de menţinere a păcii în regiune.

Problema transnistriană s-a transformat într-un conflict îngheţat, ceea ce convine Federaţiei Ruse, deoarece astfel s-au asigurat că Republica Moldova nu se poate uni cu România şi nu poate adera la spaţiul comunitar european sau la cel nord-atlantic. De asemenea, este menţinută şi o presiune constantă asupra Ucrainei, ţară care recent şi-a asumat, prin Constituţie, demararea proceselor de integrare în Uniunea Europeană şi NATO.

Tema transnistriană este una delicată şi necesită o bună cunoaştere a realităţii geopolitice din zonă, dar şi interes, dublat de o preocupare continuă. Deşi România poate fi afectată de eventualele evoluţii din zona transnistriană, subiectul pare să nu existe pe agenda politicului din România, neprezentând interes nici pentru opinia publică.

În lipsa unei voci şi prezenţe româneşti, a existat mai multă libertate pentru Federaţia Rusă, care a antagonizat spiritele din regiunea separatistă şi a otrăvit mediul public cu mesaje toxice, ceea ce a condus la apariţia unui sentiment de românofobie.

Principalii factori care au favorizat acest curent românofob sunt: calitatea vieţii populaţiei, situaţia economică a acesteia, mass-media şi factorii culturali, toţi fiind interconectaţi. Primii doi factori, calitatea vieţii şi situaţia economică înfăţişează terenul şi mediul în care următorii doi, mass media şi factorii culturali, îşi produc efectele.

Gradul de satisfacţie sau insatisfacţie al unei populaţii este un indicator foarte important, deoarece pe baza acestuia putem avea o idee de ansamblu asupra calităţii vieţii respectivei populaţii. Într-o societate prosperă, societatea are un anumit grad de bunăstare şi emancipare. De asemenea, într-o societate în care nivelul satisfacţiei este unul mulţumitor, oamenii pot dedica mai mult timp cititului, informării sau selectării surselor mass-media. Pe de altă parte, într-o regiune care experimentează o calitate scăzută a vieţii, populaţia este mai preocupată de aspectele materiale imediate ale vieţii, toate celelalte venind în plan secund.

Mulţumită datelor furnizate de către Centrul de Investigaţii Sociologice şi Marketing „CBS AXA“ Fundaţiei Universitare a Mării Negre, avem acces la o imagine de ansamblu, şi riguroasă din punct de vedere ştiinţific, asupra calităţii vieţii din regiunea transnistriană.

Din rezultatele cercetării observăm o scindare a opiniei publice cu privire la direcţia în care se îndreaptă Transnistria. 45,7% dintre respondenţi consideră că direcţia este una bună, în timp ce 42,9% sunt de părere că direcţia actuală este una mai degrabă dezavantajoasă.

Dacă ar fi să compare situaţia actuală cu cea de acum 5 ani, cetăţenii din Transnistria consideră în proporţie de 36,5% că trăiesc mai rău acum decât în 2014, în timp ce doar 26,2% sunt de părere că situaţia lor s-a îmbunătăţit din 2014 şi până în prezent.

În ceea ce priveşte latura economică a vieţii din Transnistria, respondenţii şi familiile acestora semnalează salariile şi pensiile prea mici (48,1% dintre respondenţi), creşterea preţurilor (37,7%) şi şomajul (35,5%).

Mai mult de 50% dintre locuitorii Transnistriei sunt nemulţumiţi de starea economică a regiunii.

Important de menţionat aici este că aproximativ 45% dintre oameni afirmă că veniturile sunt suficiente doar pentru strictul necesar. Aşa cum enunţam anterior, grija traiului zilnic are un impact semnificativ asupra preocupării membrilor unei comunităţi. De exemplu, 33,7% dintre respondenţi citesc o carte o dată pe lună sau mai rar.

Conform cercetării, atunci când întâmpină dificultăţi, marea majoritate a cetăţenilor din Transnistria (71,5%) apelează la familie. Acest indicator ne conduce la concluzia că societatea din Transnistria este una colectivistă, cu o puternică înclinare către familie, caracterizată de o lipsă de încredere în alţi membri. Un aspect ce merită reţinut.

Acum că avem o radiografie validată ştiinţific asupra societăţii transnistriene, putem să ne mutăm atenţia către următorii doi factori, mass media şi zona culturală, pentru a putea înţelege influenţa şi urmările acestora.

Edmund Burke, un parlamentar britanic, spunea în timpul unei dezbateri din 1787 presa a devenit a 4-a putere în stat. Ţinând cont de evoluţiile tehnologice de care avem parte în prezent, dar şi de importanţa presei în viaţa noastră nu putem decât să fim de acord cu afirmaţia lui Burke şi să privim cu o şi mai mare atenţie situaţia mass-mediei din Transnistria.

Încă din 1990, un grup de jurnalişti vorbitori de limbă rusă, au fost trimişi din Chişinău la Tiraspol pentru a dezvolta o reţea mass-media cu certe obiective. Evident, respectivii indivizi erau sub influenţa Moscovei care avea ca scop asumat „stoparea dezlănţuirii naţionalismului românesc şi moldovenesc“. Apogeul acestei reţele mass-media a fost între 1991-1996 când au apărut formulările de tipul „o nouă comunitate – poporul transnistriean“, „Transnistria – avanpost al Rusiei“.

Au existat încercări ale presei româneşti de a suţine poziţia oficialităţilor de la Chişinău, dar care au fost fie ineficiente, fie dăunătoare. Orice „prezenţă a Bucureştiului“ era privită cu teamă şi scepticism, presa aservită Moscovei lansând imediat în spaţiul public teorii care să alimenteze o falsă impresie că România vrea să „înglobeze“ Republica Moldova şi mai apoi Transnistria, totul în detrimentul eforturilor „prietenilor ruşi“ care luptă pentru „independenţa şi suveranitatea“ poporului transnistrian.

Populaţia din Transnistria a fost intoxicată vreme îndelungată cu mesaje care avertizau asupra pericolului „româno-fascist“, totul la comanda presei aservite care primea acreditările de la „centru“. Aşadar, doar cei aleşi puteau să facă presă oficial în Transnistria.

Tot din rezultatele cercetării prezentate de Fundaţia Universitară a Mării Negre, aflăm că mass-media rusă şi „transnistriană“ se bucură de cea mai mare încredere a populaţiei, în timp ce organele de presă care au legătură cu Republica Moldova şi România sunt privite cu mare neîncredere şi îndoială.

Nici la nivel cultural lucrurile nu se prezintă diferit, imixtiunile ruseşti fiind prezente şi având implicaţii semnificative în vederea construirii românofobiei.

Deşi în Republica Moldova tinerii învaţă despre istoria universală şi istoria românilor, cei din Transnistria „beneficiază“ de o curriculă diferită, cu puternice influenţe ruse.

Aşa cum a prezentat Radu Cupcea, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu“ al Academiei Române, într-o foarte bună analiză, istoria a fost reinterpretată şi deformată într-o încercare de antagonizare totală a românilor şi de slăvire a „prietenilor ruşi“.

Fie că a fost vorba de prima anexare a Basrabiei sau de revoluţia bolşevică din 1917, manualele de istorie din stânga Nistrului transmit o idee unitară: Rusia este „fratele mai mare“ al Transnistriei, care de-a lungul veacurilor a vegheat la siguranţa şi integritatea teritorială a acesteia şi a asigurat prosperitatea. De partea cealaltă, românii sunt prezentaţi mai degrabă ca nişte „ocupanţi“ care şi-au însuşit în mod ilegitim teritoriul Transnistrian şi Moldovean, până când Rusia a reuşit „eliberarea“ acestor zone.

Dacă istoria ne spune, prin intermediul documentelor şi mărturiilor scrise, că între 1812 şi 1830 teritoriul dintre Nistru şi Prut era subdezvoltat economic, iar oamenii duceau o viaţă cumplită, „istoria transnistriană“ relatează o cu totul altă viziune, conform căreia dezvoltarea era în floare, iar perspectivele erau dintre cele mai îmbucurătoare.

Având în vedere că de 29 de ani persoanele din Transnistria sunt învăţate prin manuale de istorie şi televiziuni aflate în slujba ruşilor că România a fost o ţară cotropitoare care a adus numai necazuri, cum să nu existe un sentiment de românofobie? Cum să ne mai mire că România este văzută ca a 4-a ameninţare la adresa Transnistriei?

Pe fondul unei societăţi subdezvoltate, în care majoritatea oamenilor sunt preocupaţi de aspectele materiale necesare traiului, mass-media a pregătit terenul prin manipulare pentru inocularea culturală realizată cu ajutorul manualelor de istorie scrise în spirit rusesc. Zi de zi, fie că sunt la şcoală sau navighează pe Internet, locuitorii din Transnistria sunt bombardaţi cu mesaje care îndeamnă la ură şi neîncredere (societate colectivistă, neîncrezătoare) faţă de tot ce nu este Rusia, dar în special faţă de România şi Republica Moldova.

Sentimentele refractare la adresa României sunt o consecinţă a politicii externe falimentare a statului român care a tăcut, permiţând astfel Federaţiei Ruse să vorbească. Transnistrienii nu ştiu altă istorie decât cea relatată de „fratele mai mare“, iar oligarhii aserviţi moscovei au grijă ca situaţia să persiste, împiedicând orice soluţie care ar putea aduce măcar o rază de emancipare, economică sau culturală, în regiunea transnistriană.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite