Dacă memoria nu mă înşeală, descântatul este soluţia aleasă când se constată un dezechilibru în starea de normalitate a unui individ sau a unei colectivităţi, executantul fiind, de regulă, o femeie în vârstă, o “doftoroaie”, mai rar un bărbat în etate, supranumit şi “fermecător”.

Ei bine, “fermecătorul” pentru descântecul de sperietură - dorit de Europa - a fost, mai zilele trecute, vicepreşedintele Joe Biden, care a poposit la Conferinţa pentru Securitate, organizată anual la München.

Nu aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aş fi fost anterior martor la vaiete autohtone, din partea unor semeni ce se pretind informaţi, care dădeau ca sigură “luarea mâinii de pe Europa”, de către Unchiul Sam, de peste Ocean.

Ceea ce nu s-a petrecut şi nici nu o să se întâmple.

Până la descântecul, vorba vine, a lui Biden, merită menţionate o glumă, un pariu şi un semnal aparţinând lui John Kerry, noul secretar de stat. Evident al SUA.

Gluma – savurată de asistenţă – a constat în faptul că diplomatul Kerry s-a întrebat, retoric, surâzând, cu subînţeles, dacă un bărbat mai poate să conducă Departamentul de Stat, girat, cu pasiune şi devotament pentru ţară, în ultimii ani, de Hillary Diane Rodham Clinton.

Pariul – lansat fără alte precizări – este acela de a urca pe înălţimi mari, probabil atât pe aceea unde se află clădirea Congresului SUA – pentru a explica şi obţine sprijinul necesar unor iniţiative de anvergură -, cât şi pe cele prefigurate drept obiective supreme ale politicii externe americane, în următorii patru ani.

Semnalul? Elegant. Şi necesar. Astfel, susţine John Kerry, preşedintele Barack Obama a restaurat reputaţia şi locul Americii în lume.

Ce vrea America, acasă şi în lume? Ceea ce merită toţi oamenii, îndeosebi tinerii – afirma Hillary Clinton, în ultima sa alocuţiune oficială – pace, progres, prosperitate.  

Cu un mandat adecvat a poposit şi vicepreşedintele Joe Biden, în capitala landului Bavaria, cel mai bogat din  Germania.

Aici el a reiterat angajamentul SUA, conform căruia Europa rămâne piatra de temelie şi un catalizator al relaţiilor Americii cu lumea. Clar şi fără echivoc.

Prezenţa lui Biden la München este un semnal de continuitate, vicepreşedintele SUA fiind anterior, în acelaşi forum, în anul 2009, când era la primul său mandat, de coechipier al preşedintelui Obama.

Dintr-o asemenea perspectivă, el a reamintit liderilor europeni că, în urmă cu patru ani, lumea era împotmolită în cea mai adâncă recesiune economică, după criza din anii 1929-1933.

Acum, chiar dacă familiile americane şi europene trec prin momente dificile, condiţiile economice se îmbunătăţesc.

Acesta este şi motivul pentru care SUA şi naţiunile europene trebuie să lucreze, pentru a pune economiile lor pe o bază solidă – cheia puterii naţionale şi a influenţei fiecărei ţări.  

În anul 2009, Al-Qaida era în ascensiune, Osama bin Laden “viu şi bine mersi”, complotând împotriva democraţiilor occidentale.

Acum, Al-Qaida este în derivă, după lovitura distrugătoare primită,  Osama a devenit o tristă amintire, iar ţările anterior vizate  de teroriştii islamici sunt mai sigure, din punctul de vedere al asigurării securităţii lor naţionale.

Pericolul de azi? Afiliaţii Al-Qaida. Din Yemen, Somalia, Africa de Nord, Irak, Siria. Încă periculoşi. Vizând obiectivele de interes occidental, pe mapamond.

Extremiştii din 2013 trec frontierele slab păzite, controlează suprafeţe ample, din teritoriile practic neguvernate de autorităţile centrale, deţin arme la care au un acces facil, şi recrutează tineri nemulţumiţi, din generaţia ale cărui perspective sunt sufocate de economii stagnante.

Joe Biden a mai afirmat că soluţia nu este cheltuirea de miliarde de euro pentru apărarea contra acestor disperaţi, dispuşi la sacrificiul suprem, ci angajarea naţiunilor subdezvoltate în proiecte de dezvoltare generatoare de locuri de muncă.

Până atunci, comunitatea euro-atlantică are nevoie de o abordare cuprinzătoare, angajând gama completă de instrumente pe care o are la dispoziţie. Inclusiv forţele armate ale fiecărui stat.

Ultimul argument fiind şi raţiunea pentru care SUA a sprijinit Franţa şi alţi parteneri care au acţionat în Mali. Prin furnizarea de informaţii obţinute prin satelit, prin realimentarea din aer a avioanelor de luptă franceze şi asigurarea, cu avioane de transport, a podului aerian necesar dislocării trupelor expediţionare franceze şi africane.

Vicepreşedintele american şi-a asigurat interlocutorii europeni că deşi lupta contra insurgenţilor Al-Qaida, din Maghrebul Islamic va fi dusă departe de graniţele Americii, aceasta este şi în interesul fundamental al SUA.

Cum sunt problemele cu care se confruntă Statele Unite şi Europa?

Solvabile. Deci, naţiunile aliate trebuie să conlucreze pentru a le rezolva. 

Ce vrea Casa Albă în următorii patru ani? O agendă cuprinzătoare pentru consolidarea neproliferării armelor nucleare. Combaterea schimbărilor de climă. Consolidarea iniţiativelor de promovare a sănătăţii, la nivel mondial. Siguranţa alimentară. Stoparea sărăciei extreme. Întărirea alianţelor sale.

Un lucru important rămâne neschimbat.

A urmat descântecul de sperietură, a lui Joe Biden, pentru Europa democrată:”trebuie să lucrăm împreună, trebuie să rămânem împreună. Avem nevoie de dumneavoastră (a se citi europenii) la fel de mult cât şi voi aveţi nevoie de noi. Nici Statele Unite, nici orice altă ţară nu poate face faţă singură provocărilor cu care ne confruntăm. Europa rămâne partenerul indispensabil al Americii. Este profund în interesul Europei, pentru America, de a se angaja în sens mai larg cu lumea şi noi ar trebui să facem asta mai bine, împreună.

Angajamentul paşnic, al SUA cu China este în interesul stabilităţii mondiale.

Deziderat frumos, dar, mai nou, la Beijing se vorbeşte de doctrina Xi Jinping – acesta fiind noul lider al partidului comunist chinez -, care promovează întărirea suveranităţii naţionale, fără nicio concesie de ordin territorial.

De altfel, Qi Jianguo, locţiitorul şefului Statului Major General al armatei chineze, a ţinut un discurs - generat de un brainstorming vizând lupta maritimă şi cooperarea în domeniul securităţii maritime -, chiar  în după-amiaza zilei de 4 februarie 2013.

El a afirmat că nicio ţară nu poate subestima nici voinţa puternică a naţiunii chineze, de a proteja suveranitatea statului, integritatea sa teritorială şi nici puterea militară chineză de protejare a intereselor naţionale ale Chinei. Avertisment clar pentru SUA, Japonia şi Coreea de Sud.

Cât despre Rusia, până la proxima întâlnire, dintre Barack Obama şi Vladimir Putin, Kremlinul se opune la orice propunere americană, cum a fost şi aceea a necesităţii – exprimate de Joe Biden la München -, ca preşedintele actual al Siriei să plece de la putere.

Apropo! Rămâne o curiozitate, pentru liderii europeni, dacă diplomaţia rusă, reprezentată în capitala Bavariei chiar de către ministrul Serghei Lavrov, va fi consecventă cu sine, reiterând refuzul recursului la intervenţie armată şi pentru zone din spaţiul ex-sovietic, marcate de   conflicte îngheţate, precum cel din Transnistria.

Nu de alta, dar vine, vine primăvara... Şi Ministerul Apărării de la Moscova tare ar mai vrea să scoată la încălzire pe cei aproape 2000 de soldaţi ruşi - din Kaliningradul Militarizat, cu capitala la Tiraspol. O demonstraţie de forţă? Da, dar paşnică! Doar de aceea sunt şi numiţi pacificatori. Păi, ce credeaţi?

Abia atunci, probabil, John Kerry o să ceară harta cu înălţimile din Transnistria. Înălţimi, sau mărimi trecătoare…