Demisia unui vest „lipsit de alternative“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Lideri în derivă: Angela Merkel, Donald Trump şi Emmanuel Macron, în dreapta. Cu spatele: premierul canadian Justin Trudeau
Lideri în derivă: Angela Merkel, Donald Trump şi Emmanuel Macron, în dreapta. Cu spatele: premierul canadian Justin Trudeau

Vestului, dacă noţiunea nu e perimată, îi merge tot mai rău. Europa ratează Brexitul. Iar preşedintele SUA se vede trădat de propriile servicii secrete, în timp ce Israelul comite eroarea de a se împrieteni cu Dragnea.

Ani de zile, Angela Merkel a condus Germania desemnându-şi propunerile legislative, situate tot mai la stânga, ca fiind ”lipsite de alternativă”. Aşa a prezentat cancelara, în 2015, deschiderea graniţelor germane. Şi aşa a părut, mult timp, să fie şi aprobarea germană pentru Pactul ONU pe Migraţie.

Or, acest proiect a stârnit, mai nou, maxime iritări la dreapta spectrului politic, fiind denunţat, ca pernicios, nu doar de populiştii de dreapta de la AfD, ci şi de dregători ai Uniunii Creştin-Sociale, ori de pretendenţi la şefia CDU, precum ministrul sănătăţii, Jens Spahn.

Problema nu rezidă însă în disputa cu privire la un pact criticat mai cu seamă pentru că, vorba creştin-socialului bavarez Peter Ramsauer, prezintă migraţia ca fiind ”firească, ba chiar dezirabilă şi îi deschide, larg, porţile”. Ci în absenţa ei. Ori, spre a-l cita pe reprezentantul creştin-democrat al patronilor de întreprinderi mici şi mijlocii, Carsten Linnemann, în faptul că dezbaterea cu privire la controversatul proiect s-a văzut sugrumată în faşă.

De ce n-a fost lăsată să se deruleze? De frică. Pentru că parte din elita politică insistă să creadă că pactul e, indiscutabil, ”bun pentru Germania”, fiindcă ar contribui la dirijarea şi controlarea migraţiei. Ca atare, i-a ridicat pactului osanale, spre a placa opoziţia. Dar numai după ce a explodat furia segmentului naţional-conservator, alertat de refuzul Austriei de a-l semna. Ceea ce a obligat establishmentul german să-şi transceandă frica de popor şi dialog, să iasă din muţenie şi să dezbată, în fine, ceea ce-i păruse anterior a fi, incontestabil, ”lipsit de alternative”.

La fel a calificat şefa de guvern a Marii Britanii aşa-zisul acord cu UE despre Brexit. Problema e că bună parte din propriul ei partid o contrazice. La fel, partenerii ei de coaliţie guvernamentală din rândul protestanţilor nordirlandezi. Şi o foarte mare parte din britanici nutreşte aceeaşi impresie. Şi anume că May se înşală, căci există prea bine alternative la un acord inacceptabil, pentru britanici.

Una din ele fiind demisia premierului. E foarte probabil ca această demisie să se şi producă în curând. Fiindcă, să ne-nţelegem: Cu prieteni ca Merkel şi Macron, care, mânaţi de frica unui Brexit de succes antrenând alte abandonări ale UE, au împins Marea Britanie către o criză politică pernicioasă pentru toată Europa, oare ce-i mai trebuie Theresei May duşmani?

Dar lui Trump sfetnici? În fond, preşedintele SUA dispune de servicii care, în loc să-l ajute cu procesarea de informaţii confidenţiale, fac politică antiamericană, divulgând celui mai virulent ziar antitrumpist, din neîncredere faţă de comandantul suprem, secrete de stat de maximă importanţă.

Aşa s-a ajuns ca agenţii secreţi să destănuie cotidianului Washington Post nu numai că, potrivit CIA, jurnalistul Jamal Khashoggi ar fi fost asasinat probabil în consulatul ţării sale de la Istanbul, la ordinul şefului executivului saudit, bin Salman. Ci şi că serviciile secrete americane interceptează convorbirile confidenţiale purtate în interiorul reprezentanţei diplomatice saudite din Statele Unite. 

Faptul că aceste divulgări, inclusiv implicarea şefului executivului saudit în abominabila crimă par în parte sau integral plauzibile, nu epuizează câtuşi de puţin chestiunea. Mult mai periculoase sunt alte aspecte ale unei trădări dictate, potrivit unor analişti, de mefienţa CIA în propria administraţie.

Ori de frică. Fapt e, că destăinuirea de secrete de stat i-a redus perceptibil preşedintelui american spaţiul de manevră, într-un moment în care Trump ar fi avut mai mare nevoie decât oricând de libertate de acţiune şi de veritabile alternative, spre a face faţă complicatei ecuaţii din Orientul  Mijlociu. Şi a alimentat neîncrederea generală în administraţia de la Washington, ca şi în serviciile ei secrete, sporind temerile multor europeni, înspăimântaţi de apropourile antiamericane ale lui Emmanuel Macron.

Care, după ce a irosit şi ultimul rest de încredere a compatrioţilor săi, deznădăjduiţi de starea economiei şi de creşterea preţului benzinei, face, la Berlin, apeluri patetice la o Franţă şi o Europă cât mai puternice, în timp ce le slăbeşe grav pe ambele.

Căci Macron a adâncit din răsputeri clivajul transatlantic. Şi iubeşte Europa şefilor de stat şi de guvern, dar nu pare a da doi bani pe Europa cetăţenilor şi a libertăţilor, ori pe unitatea Bătrânului Continent, de vreme ce revendică noi dări controversate şi o armată europeană, de natură să polarizeze o Uniune oricum grav dezbinată.

Falsa lipsă de alternative nu grevează, fireşte, doar viaţa politică a vesteuropenilor. E proprie şi liderilor mai mult sau mai puţin izolaţi. Care, precum Liviu Dragnea, cel condamnat fără drept de apel de Comisia Europeană şi de Parlamentul European, se agaţă cu tot cu antenele lui propagandistice de gâtul premierului israelian Benjamin Netanyahu.

Animat, probabil, de specia de filosemitism proprie antisemiţilor convinşi de atotputernicia evreilor care ar conduce, chipurile, lumea, Dragnea speră că va obţine, prin israelieni, sprijinul american pentru cleptocraţia edificată de liderul infractor al PSD la Bucureşti în contra o UE aflată grav în contratimp şi derivă şi în privinţa relaţiilor Comunităţii cu statul evreu.

În consecinţă Dragnea a acţionat abil, propunând demersul, altfel salutar, al mutării ambasadei române la Ierusalim. Mai nou, liderul PSD celebrează ştirea, neinfirmată oficial, potrivit căreia Angela Merkel i-a cerut lui Klaus Iohannis să blocheze această delocare diplomatică.

Asaltat de dificultăţi interne şi externe el însuşi, Netanyahu a acceptat oferta cu fericirea celui care, în căutare de aliaţi, crede că n-ar mai avea alternativă şi a devenit excesiv de indulgent în alegerea de prieteni. Or, aşa se autofaultează democraţiile. Uneori mor în iluzii. De pildă în deşertăciunea autoamăgirii lipsei de alternative. Ori în sfetnici răi,  ca frica, din pricina căreia nu i se dă voie Regatului Unit să părăsească UE. Precum şi în alianţe contra naturii cu duşmanii libertăţii.  

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite