Ministrul de externe al Ucrainei, Andrei Deşciţa, a declarat deja că manifestanţii din Kiev, din Piaţa Independenţei, se află acolo legal, de aceea, prevederile acordului nu acţionează şi asupra lor. Rusia, la rândul ei, a insistat în toată această perioadă ca ”Sectorul de dreapta” să fie dezarmat.

În acelaşi timp, textul nu menţionează vreo obligaţie a Rusiei de a contribui la dezarmarea rebelilor din estul Ucrainei, şi nici nu se referă în vreun fel la relaţia existentă între grupurile armate din Donbass şi statul rus. De aceea, este de aşteptat că dezarmarea insurgenţilor din estul Ucrainei nu va avea loc, Moscova susţinând (la fel ca în cazul Transnistriei, pe parcursul mai multor ani) că nu deţine nici un fel de control asupra acestora.

Totodată, Kievul trebuie, conform textului, să-i amnistieze pe aceia dintre cetăţenii ucraineni din estul ţării care se fac vinovaţi de uzurparea puterii de stat şi acţiuni de separatism (în orice stat, acestea sunt declarate, prin Constituţie, infracţiuni supreme la adresa statului şi naţiunii). Mai mult decât atât, Kievul şi-a luat obligaţia ca nu doar să nu-i închidă după gratii pe aceştia, ci şi să se aşeze cu ei la masa negocierilor pentru a negocia ”procesul constituţional”, după cum scrie în acordul agreat de SUA, UE, Ucraina şi Rusia. Dacă acest ”proces constituţional” înseamnă federalizare (cum a anunţat că îşi doreşte Rusia) sau descentralizare (varianta preferată de Kiev), nu ştim. Acordul nu spune clar acest lucru. Impresia creată este că el lasă deschise ambele opţiuni, ambele variante.

Mulţi dintre observatorii fenomenelor din Ucraina s-au grăbit deja să afirme că opţiunea în favoarea federalizării ar însemna destrămarea statului ucrainean. Din punctul meu de vedere, chiar şi ceea ce-şi doreşte Kievul, o eventuală descentralizare, va face mult mai probabilă sucombarea autorităţii statului ucrainean în afara capitalei Kiev. Asta deoarece, chiar şi într-un asemenea scenariu, autorităţile regionale vor trebui să primească prerogative sporite şi puterea va trebui împărţită între centru şi regiuni.

Dacă acordul de la Geneva s-ar implementa, Ucraina ar fi lipsită de ceea ce face orice stat din această lume să existe: monopolul forţei legitime (după definiţia statului dată de sociologul Max Weber). Deoarece ”toate părţile trebuie să se abţină de la orice violenţă, intimidare sau acţiune provocatoare”. La prima vedere sună bine. Intimidarea şi acţiunile provocatoare nu sunt de dorit.

Dar din punctul de vedere al Rusiei, participantă la negocieri (în ce calitate? Iarăşi, nu ni se spune), nu există nici o implicare a structurilor de forţă ruseşti în conflictul din estul Ucrainei. Asta înseamnă că, strict din punct de vedere logic, dar şi juridic, Rusia nu are nicio obligaţie. Ea şi-a asumat să se abţină de la violenţă, dar de la ce violenţă te poţi abţine dacă tu zici că nu ai săvârşit nici un fel de violenţă?

În schimb, implicarea structurilor de forţă ale statului ucrainean în conflictul din Donbass (prin intermediul operaţiunii anti-teroriste lansate de guvernul de la Kiev), este recunoscută de Ucraina. Asta înseamnă că monopolul statului ucrainean asupra utilizării forţei în interiorul propriilor graniţe, şi dreptul său de a restaura ordinea de drept prevăzută prin Constituţie, a fost obstrucţionat.

Am folosit mai sus condiţional-optativul, ”s-ar implementa”, deoarece este greu de crezut că autorităţile ucrainene vor sta să numere stelele de pe cer dacă grupurile înarmate din regiunile Doneţk şi Lugansk, formate atât din reprezentanţi ai structurilor de forţă ale Federaţiei Ruse (fapt demonstrat deja de Serviciul de Securitate al Ucrainei şi recunoscut de SUA şi UE) cât şi din colaboraţionişti locali, vor continua acţiunile de subminare a statului ucrainean în Est, prin violenţă şi teroare.

De aceea, e foarte posibil ca acest acord, chiar dacă este negociat şi semnat la cel mai înalt nivel diplomatic, să devină lovit de nulitate în următoarele zile sau săptămâni.

Mai ales că el nu menţionează nici un fel de obligaţie reală pentru una din părţile implicate în discuţii – Rusia. Şi nu se referă în nici un fel la Crimeea. Acest fapt a determinat deja unele voci să vorbească despre o pretinsă recunoaştere tacită a ocupării ruseşti a Crimeii, de către SUA şi UE. În realitate, până când SUA, UE, şi, foarte important, ONU, nu vor recunoaşte, prin declaraţiile corespunzătoare, anexarea Crimeii la Rusia, nu se poate vorbi despre o ”trădare” din partea Occidentului. Însă, desigur, faptul că tema Crimeii a fost omisă din această declaraţie, ar putea însemna că intervenţia rusă din Crimeea este decuplată, la nivel de poziţionare, de actualele evenimente din estul Ucrainei. Ceea ce ar fi o greşeală, având în vedere declaraţiile unor pseudo-demnitari din Crimeea care au salutat încă de pe 7-8 aprilie evenimentele din Doneţk şi chiar au vorbit despre ”Federaţia Ucrainei de Est”, dar şi faptele implicării unor elemente din Crimeea în confruntările armate din Est, documentate de serviciile de informaţii ucrainene.

Faptul că declaraţia de la Geneva, de exemplu, nu prevede o obligaţie, pentru Rusia, de a nu contribui în nici un fel la subminarea alegerilor prezidenţiale din 25 mai, pe care nu le recunoaşte, este semnificativ în acest sens.

OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) a fost înfiinţată în 1973 sub denumirea de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Aceasta din urmă a pregătit timp de doi ani un set de prevederi reunite sub denumirea ”Actul final de la Helsinki”, după numele capitalei Finlandei, acolo unde a fost semnat de 35 de state. Printre acestea se numără: inviolabilitatea frontierelor, abţinerea de la uzul forţei, respectarea integrităţii statelor, respectarea drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale, inclusiv cea a conştiinţei şi a exprimării. Însă prevederile Cartei OSCE sunt nişte angajamente politice, asumate de conducerile statelor, nu tratate internaţionale. Din această cauză OSCE (deşi capabilă să se implice, într-o anumită măsură, în chestiuni care ţin de asigurarea drepturilor omului sau controlul asupra armelor), este o structură internaţională incapabilă să asigure chiar respectarea prevederile care au stat la baza înfiinţării ei. În 1979, URSS nu a ţinut cont de prevederile Actului Final de la Helsinki atunci când a invadat Afganistanul. La Conferinţa OSCE de la Istanbul, din 1999, Rusia s-a angajat să îşi retragă forţele militare din raioanele de est ale Republicii Moldova, şi nu a făcut acest lucru nici până astăzi. Foarte convenabil pentru Rusia, OSCE este chemată şi astăzi să joace rolul principal în asistarea autorităţilor ucrainene în implementarea măsurilor de de-escaladare a situaţiei conflictuale. Ca o ironie a istoriei (sau poate a unor oameni din diplomaţia de astăzi a lumii?), locul în care prevederile Actului Final de la Helsinki şi ale înţelegerilor adiacente au fost pregătite, timp de doi ani, a fost... Geneva.

Există lucruri care trebuie reamintite oricui îşi îndreaptă atenţia asupra evenimentelor din Ucraina. În primul rând, acţiunile de separatism îndreptate împotriva Kievului nu au început pe 6 aprilie la Doneţk, ci pe 27 februarie la Simferopol, în Republica Autonomă Crimeea, parte integrantă a statului ucrainean. Atunci, persoane înarmate au preluat controlul asupra clădirilor administrative, pe acest fond a avut loc în aceeaşi zi o lovitură de stat, iar în următoarele câteva zile întreaga Crimee a fost ocupată de trupe pe care preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, le-a recunoscut, ieri, ca fiind ale Rusiei.

Ceea ce se întâmplă în localităţi precum Slaviansk, Kramatorsk sau Doneţk nu se deosebeşte cu nimic de evenimentele din Crimeea, iar unul dintre luptătorii înarmaţi şi îmbrăcaţi în costume de camuflaj a fost recunoscut încă din prima zi a ocupării Slavianskului ca membru al trupelor care au ocupat Crimeea.

În actualele condiţii, respectarea prevederilor declaraţiei de la Geneva ar duce într-un timp scurt (luni) la disoluţia statului ucrainean.

De aceea, această declaraţie nu va conduce la normalizarea situaţiei şi la încetarea conflictului. Ci îl va adânci.

Există, deci, probabilitatea ca întâlnirea de la Geneva, şi declaraţia corespunzătoare, să fie inutilă.

Tocmai pentru că este doar ... o declaraţie.

N-ar fi pentru prima dată. Pactul Briand-Kellogg (1928) prevedea abţinerea de la război ca metodă de reglementare a diferendelor dintre state. Ceea ce nu a împiedicat, peste 11 ani, începerea celui de-al II-lea război mondial.

Ce urmează?

Alte negocieri.

La aceste negocieri trebuie să se ia în calcul ceea ce toată lumea ”uită” când se referă la estul Ucrainei:

Că populaţia regiunilor Doneţk şi Lugansk numără 6,6 milioane de persoane.

Că numărul participanţilor la manifestaţiile de protest în favoarea secesiunii nu a depăşit niciodată câteva mii.

Că proporţia cetăţenilor care susţin ieşirea din componenţa Ucrainei nu a depăşit niciodată, în aceste regiuni, conform sondajelor , 25%.

Că nici federalizarea Ucrainei nu se bucură, conform sondajelor, de susţinerea majorităţii populaţiei acestor regiuni.