Decizia poate fi considerată ca o adevărată lovitură de baros la nivelul credibilităţii întregii „revoluţii portocalii“ bazate, cel puţin în momentul în care a fost declanşat programul acţiunilor de protest ale EuroMaidanului, pe transmiterea în Ucraina şi în întreaga lume a mesajului „s-a ieşit la luptă, din disperare, împotriva politicianului corupt Ianukovici şi clicii sale de hoţi care au furat din averea poporului pe care l-au lăsat să trăiască în mizerie“. Din acel moment, tema corupţiei a fost implementată ca element central al discursului oamenilor politici care intrau în circuitul nou de putere şi care avea să fie repetat, cu mici variaţiuni, în diversele ţări din regiunea noastră (la noi de tandemul Traian Băsescu - Călin Popescu-Tăriceanu). În cazul Ianukovici, de departe piesa cea mai importantă de pe eşichierul politic, imaginea-simbol care a fost implantată la nivelul opiniei publice naţionale şi internaţionale a devenit casa de lux în care trăia şi care a devenit, după fuga acestuia în Rusia, muzeu al corupţiei la nivel de stat. Reşedinţa Mezhyhirya era de un lux nemaivăzut în comparaţie cu sărăcia ucraineanului de rând care a descoperit stupefiat la cel nivel se putea trăi în această ţară, admirând sălile bogat decorate, terenul de călărie, iahtul pentru călătorii pe Nipru, terenul special amenajat pentru tir şi zona de vânătoare, precum şi colecţia de maşini a lui Ianukovici, terenul de golf, heliportul, crescătoria de câini, etc, totul pe o proprietate de 140 de hectare.  

Recţia internaţională la evenimentele din Ucraina v-o amintiţi foarte bine, iar o componentă esenţială a acesteia a fost decizia din 5 martie2014 a Consiliului European de a „îngheţa“ toate fondurile şi resursele economice de care dispuneau personalităţile din Ucraina considerate a fi responsabile de deturnare de fonduri aparţinând statului ucrainean. Aşa cum precizează documentul Curţii europene din Luxemburg, din acest grup fac parte Viktor Fedeorovici Ianukovici, fost preşedinte al Ucrainei, Alexandr Viktorovici Ianukovici, unul dintre fiii săi, Alexandr Klimeniko, fost ministru pentru resurse şi taxe, Serghei Arbuzov, fost prim-ministru al Ucrainei, Viktor Pshonka, fost procuror general al Ucrainei, Artem Pshonka, fiul său, Andrii Klyuiev, fostul şef al administraţiei prezidenţiale ucrainiene.    

Aceste persoane au fost înscrie pentru prima oară în 2014 pe lista celor vizaţi de îngheţarea fondurilor pe motivul că făceau obiectul unor achete preliminare în Ucraina pentru infracţiuni legate de deturnarea de fonduri publice ucrainiene şi pentru transferul ilegal al banilor în afara Ucrainei. Decizia privind blocarea fondurilor acestor persoane a fost prelungită de mai multe ori pentru perioade de câte un an, de acum pentru motivul că făceau obiectul unei proceduri penale demarate de autorităţile ucrainiene pentru deturnare de fonduri sau proprietăţi publice.“ - se spune în comunicatul transmis de Curtea europeană de la Strasbourg.

Cei acuzaţi au contestat în faţa Curţii europene decizia şefilor de state şi guverne deoarece „Consiliul nu respectase criteriile de însciere pe listă“ a persoanelor respective. Tribunalul european le dă dreptate, anulând toate restricţiile impuse de Consiliul European. Printre motivele deciziei sunt menţionate nerespectarea de către Consiliul European a obligaţiei de a controla în prealabil „legalitatea ansamblului actelor UE în ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale ale omului. În acest sens, chiar în cazul în care Consiliul poate să fundamenteze adoptarea sau menţinerea unor măsuri restrictive pe deciziile unui stat terţ, trebuie să verifice el însuşi că o asemenea decizie a fost luată cu respectarea, mai ales, a drepturilor apărării şi a dreptului la o protecţie juridică eficace. Tribunalul constată că în motivările actelor Consiliului prin care sunt prelungite măsurile restrictive nu cuprind nici cea mai mică referinţă la faptul că ar fi respectat respectarea acestor drepturi“.

Consiliul European şi-a bazat decizia, spune Tribunalul, doar pe „scrisorile“ primite din partea autorităţilor ucrainieneşi, din această cauză, concluzia la care a ajuns este că „nu a intrat în posesia niciunui element care să-i permită să stabilească faptul că membrii Consiliului European au verificat respectarea drepturilor respective de către autoritatea judiciară ucraineană“.

Sigur, asta nu rezolvă nici pe departe problemele grave ale lui Ianukovici în relaţia cu ţara sa natală căci la începutul acestui an fostul preşedinte ucrainean a fost găsit vinovat de „înaltă trădare“ şi condamnat la 13 ani de închisoare, dar în lipsă, deoarece este protejat de autorităţile de la Moscova, unde se află şi acum. A fost acuzat de înaltă trădare, complicitate cu agresiunea militară împotriva Ucrainei şi atentat la adresa integrităţii teritoriale a Ucrainei dar şi de a fi ordonat folosirea forţei împotriva protestelor de pe „Maidan“, intre noiembrie 2013 si februarie 2014.

Problema foarte gravă este, din punctul meu de vedere, acest uriaş semn de întrebare pus, din acest moment, asupra tuturor deciziilor fundamentale ale Consiliului European, cea mai înaltă şi ultimă instanţă decizională a Uniunii Europene. Tribunalul din Luxemburg deschide de acum un precedent ce poate fi folosit pentru contestarea tuturor deciziilor de sancţiuni la adresa unor persoane dacă se poate dovedi cumva că tribunalele naţionale nu ar fi respectat întocmai Carta europeană a drepturilor omului şi nu ar fi asigurat protecţia legală necesară.

Consiliul European poate greşi şi lua decizii fără ca serviciile sale să fi efectuat verificările necesare? Cine răspunde politic pentru o asemenea situaţie cu consecinţe care pot să meargă extrem de departe şi, în orice caz, să poată schimba relaţiile de putere între actorii regiunii şi în Parteneriatul Estic?

Oricum, acesta este al foilea element important care redefineşte raporturile de forţe în regiunea noastră, după ce „soluţia Chişinău“ a devenit operabilă şi permite actorilor semnificativă să se gândească cu oarece optimism la un viitor negociabil între cine ştie şi poate să facă asta.

Noi unde pe suntem? În afară că, geografic, nu ne-am mutat din regiune, altceva nu au ieşit ai noştri să spună, De ce? Nu ştiu.