De trei ori „nu”

Afişe care îndeamnă luxemburghezii să voteze pro sau contra propunerilor din referendumul de pe 7 iunie 2015

Iniţial, a fost vorba despre patru întrebări, dar până la urmă au rămas doar trei: drept de vot începând de la 16 ani, înscrierea străinilor în listele electorale pentru legislative şi, în fine, limitarea unei cariere ministeriale la zece ani neîntrerupţi. Asta au avut de tranşat cetăţenii din Luxemburg, la referendumul din 7 iunie 2015.

A patra consultare viza plata de către stat a salariilor şi pensiilor pentru membrii cultelor, dar tema aceasta a fost abandonată, după o consultare a guvernului cu oamenii bisericilor. Propunerile au venit de la coaliţia tricoloră – sau „Gambia”, cum i s-a spus, după culorile partidelor componente (roşu–albastru–verde) – socialişti din LSAP, liberali din Partidul Democrat şi ecologişti din Déi Gréng. E combinaţia care l-a ales drept premier pe Xavier Bettel şi care-şi propune să schimbe Constituţia, veche de la 1868. Neavând o majoritate de două treimi în Parlament, care i-ar fi îngăduit să facă schimbări atât de însemnate pe cale legislativă, guvernul a forţat un răspuns pozitiv la cele trei întrebări, în cadrul unei consultări populare. Partidul Creştin Social, principala forţă de opoziţie – şi, de altfel, partidul cu cele mai multe mandate în legislativ – le-a cerut susţinătorilor săi să voteze „nu” pe toată linia. Extremiştii de stânga de la Déi Lénk au apărat opţiunea „da”, iar extremiştii de dreapta de la Partidul Reformist al Alternativei Democratice au pledat pentru „nu”.

De fapt, dintre cele întrebări, una a fost cu adevărat disputată. Votul de la 16 ani – pe care parlamentarii din Estonia l-au impus deunăzi, pentru scrutinele locale, şi care e în vigoare, de mai mulţi ani, şi-n Austria sau Germania – fusese deja respins de către legiuitorii luxemburghezi în 2012, iar acum n-a trezit deloc entuziasm. Scorul e relevant: doar 19% pentru, 81% împotrivă! Nepopulară s-a dovedit şi ideea de a limita cariera ministerială la un deceniu, văzută ca o constrângere iraţională asupra politicienilor competenţi: doar 30% au aprobat-o.

Cea mai aprinsă confruntare a fost cea despre includerea străinilor care locuiesc în Luxemburg în corpul electoral. E firesc. Aceştia formează 45% din populaţia ţării. E nefiresc ca legitimitatea politică să fie dată – prin vot – doar de jumătate din locuitorii Luxemburgului, a spus premierul, în apărarea propunerii. Tot el s-a întrebat – retoric, de bună seamă: dacă îi angajăm în armată, de ce nu le dăm străinilor şi drept de vot? Adoptarea referendumului ar fi adus un plus de 105 mii de votanţi pe listele electorale. Nu, însă, imediat, fiindcă în propunerea supusă judecăţii populare se preciza că un străin ar putea deveni alegător la legislative doar dacă întruneşte două condiţii: a locuit minimum 10 ani în Luxemburg şi a votat deja la locale şi la europene. Numai 35 de mii de persoane se află în acest moment într-o asemenea situaţie, în marea lor majoritate europeni, mai ales portughezi, italieni, francezi şi belgieni. Între ei, şi 103 români, care au preferat la alegerile europene din 2014 să voteze în competiţia din ţara de rezidenţă, nu în cea din ţara de origine!

Aici descoperim şi dimensiunea europeană a consultării din Luxemburg. Într-adevăr, aşa cum se ştie, Tratatul de la Maastricht a creat cetăţenia UE, care dă oricărui alegător din statele membre dreptul de a vota la scrutinele pentru autorităţile locale, dar şi pentru PE, în ţara unde locuieşte. Propunerea guvernului Bettel venea cumva în prelungirea europenizării spaţiului politic, fiindcă extindea această logică la alegerile legislative. Luxemburg ar fi fost prima ţară din UE care să instituie un asemenea drept. În lume, sunt puţine naţiunile care au acceptat ca străinii de pe teritoriul lor să se poată exprima politic, în cadrul scrutinelor naţionale: între ele, Chile, Malawi şi Noua Zeelandă.

Până la urmă, în Marele Ducat, a câştigat opţiunea social-creştinilor, care au spus că, pentru a evita diluarea identităţii, cel mai bine ar fi ca orice rezident care nu e luxemburghez şi care doreşte să voteze să ceară cetăţenie. Condiţiile acordării acesteia ar putea fi simplificate, au adăugat foştii colegi de partid ai lui Jean-Claude Juncker. Degeaba a încercat premierul Bettel să folosească exemplul personal, pentru a convinge că integrarea poate fi accelerată: am un bunic rus, altul polonez, un al treilea francez şi doar unul luxemburghez, a spus el, adăugând că ar fi bine să nu avem în Europa o ţară ca Dubai, fiindcă doar acolo o minoritate decide guvernul, întrucât majoritatea e alcătuită din străini! Susţinut în campanie de o parte din sindicalişti, de grupuri de intelectuali sau de industriaşi, premierul nu a fost urmat şi de grosul alegătorilor. Doar 22% au votat propunerea sa.

Prudent, Bettel a anunţat, încă din septembrie anul trecut, că nu va demisiona, dacă nu va avea majoritate la urne, fiindcă în joc e viitorul ţării, nu al său. Pledoaria lui s-a dovedit a fi credibilă, mai ales că Luxemburg n-are tradiţie în consultările de acest fel. Ţara a organizat, până pe 7 iunie a.c., doar patru referendumuri: două în 1919, pentru a fixa regimul monarhic şi opţiunile sale economice după denunţarea Zollverein, unul în 1937 – când s-a cerut, fără a se câştiga o majoritate, dizolvarea partidului comunist –, şi ultimul, în 2005, când cetăţenii au aprobat Tratatul de la Roma. Triplul referendum de acum a fost plasat în perspectiva unei ample revizuiri a Constituţiei. În 2016, ea ar trebui să se încheie. Cu un alt referendum...