Acest spaţiu a fost mereu un tampon între civilizaţii şi, recent la scară istoriei, un spaţiu de confruntare geopolitică de amploare. Intermarium (sau Iniţiativa celor Trei Mari) a devenit recent un proiect concret, activat chiar de statele din formatul B9 (state din regiune, în frunte cu Polonia şi România) cu mize economice şi militare.

În ultimii doi ani, reuniunile acestui grup au avut loc mai întâi la Marea Adriatică (în Croaţia, în 2016), la Marea Baltică (în Polonia, anul trecut) şi vor continua cu întâlnirea de la Marea Neagră (în Bucureşti, la mijlocul lunii septembrie, anul acesta). 

Ce este acest format, comparativ cu Grupul de la Vişegrad? Formatul Intermarium nu este comparabil nici cu Grupul de la Vişegrad şi nici cu Grupul de la Craiova (România, Serbia, Bulgaria, Grecia), pentru că nu a avut în vedere poziţionări geopolitice, ci mai degrabă economice. Cel puţin aşa a fost în primă instanţă. Ulterior, Intermarium a devenit o formă de organizare a statelor din regiune, prin care acestea, cu sprijinul direct al SUA, cooperează pentru întărirea flancului estic al NATO, îmbunătăţindu-şi capacitatea de reacţie economică şi militară, în caz de nevoie.

De ce ar trebui să ne pese? Lista argumentelor este lungă, dar poate fi rezumată la câteva motive:

  • Mai întâi, pentru că acest proiect înseamnă dialog şi cooperare între statele care, în prezent, se află la mijloc, între mizele Occidentului şi mizele Orientului; relaţiile cu marile puteri vin şi pleacă, geografia însă nu se schimbă la fel de uşor – iar poziţia noastră pe această linie nu se va schimba. Această linie verde de la Baltice şi până spre Balcani rămâne aici, şi nu poate fi înlocuită de nimic.
     
  • Apoi, pentru că asistăm la o intensificare a presiunilor de toate felurile în relaţia NATO vs Rusia, iar noi, că ţară, acoperim o bună parte din graniţa estică a NATO. A avut loc un Summit NATO în care s-a vorbit mai mult decât oricând de înarmare în regiune, de o creştere a prezenţei militare NATO în Marea Neagră, ca urmare a presiunilor militare, economice şi hibride tot mai mari dinspre Est. Sunt tot mai multe confruntări între blocuri, iar România este tot mai des martor la episoade pe care le credeam apuse, în care forţele aeriene ruseşti se intersectează cu cele aliate în zona Marii Negre, adică în proximitatea teritoriului său.
     
  • În fine, pentru că statele din regiune (inclusiv România) nu se mai pot baza doar pe acţiunea coordonată a ţărilor occidentale, mai ales că acestea din urmă au propriile lor probleme (SUA şi Europa nu mai acţionează unitar – militar sunt parte din aceeaşi tabără, dar economic există mereu, aşa cum subliniază analişti precum George Friedman, tentaţia unirii capitalului şi tehnologiei germane cu resursele energetice ruseşti, pentru a crea concurente economice la forţă americană). Uniunea Europeană, că instituţie şi că model de integrare, este expusă multor probleme, Brexit fiind doar una dintre ele. Pot statele europene să garanteze ţărilor din Est că sunt la fel de determinate că oricând să asigure graniţele estice? Mi-e greu să cred că cineva mai poate oferi garanţiile care păreau sigure acum 10-15 ani.
     

În acest context, proiecţiile comune ale unor state din regiune nu mai par doar o opţiune strategică interesantă, ci aproape o necesitate. Nimeni nu poate rezistă pe cont propriu, în ciuda discursului naţionalist care a cuprins toate statele din periferia UE. Prin urmare, mizele sunt importante şi pentru România.

Sigur, asta nu înseamnă că, deşi ar trebui să ne pese, chiar tratăm acest subiect că pe o prioritate... Nu o facem! În urmă unei monitorizări sumare cu instrumente simple, constatăm că agenda media nu conţine teme de politică externă, iar populaţia nu caută, pe motoare de tip Google, mai nimic în legătură cu subiecte geopolitice. Rusia nu este percepută că o ameninţare, ci mai degrabă drept ceva exotic – ceea ce, într-un fel, este chiar mai dăunător. România se află în epicentrul unei situaţii geopolitice complicate, ale cărei detalii trebuie disecate de specialiştii în politică externă.

Eu pot observa însă, cu îngrijorare, cât de mare dezinteres există pentru astfel de subiecte în spaţiul public, în agenda media, în agenda partidelor politice parlamentare. Nu ajung spre publicul larg dezbateri despre ce trebuie să facă România în UE, despre cum poate fi întărit dialogul cu UE şi cu SUA, în acelaşi timp, despre cum să fie valorificate proiecte regionale care să conducă la independenţa energetică, la consolidarea infrastructurii pe graniţa de Est, despre cum să fie contracarate ofensive anti-occidentale în spaţiul online etc. 

Şi mai pot observa cât de expusă este România în contextul actual, în care, peste teritoriul său, au loc diverse dispute geopolitice, cu mize ample, ilustrate în harta de mai jos:

  • Vedem dinamica dintre Rusia şi Germania, care încă rămâne una neliniară şi greu de anticipat (şi cu atât mai dificilă pentru Estul Europei, cu cât acest spaţiu este supus unor presiuni economice importante din ambele părţi)...
     
  • Vedem jocul geopolitic al Rusiei în Serbia şi în Balcanii de Vest – o zonă încă disputată (şi de SUA, şi de UE, nu doar de Rusia) şi care poate fi oricând atrasă în zona de influenţă estică (alţi autori explică foarte bine acest risc).
     
  • Vedem slăbiciunile alianţei Nord-Atlantice în relaţia Turcia-Rusia, care poate lasă flancul estic expus şi care implică asumarea, în contrapartidă, a unui rol regional mai pronunţat de către România.
     

Linia Piłsudski este, în acest context, şansa unui proiect de stabilizare regională, prin care ţări precum România şi Polonia pot conlucra pentru a-şi asigura securitatea regională şi prin care pot să contracareze efectele diverselor jocuri făcute peste capul lor. În mai puţin de două săptămâni, la Bucureşti, reprezentanţi din 12 state vor discuta despre toate aceste probleme şi vor încerca să arate că există perspective ceva mai sigure pentru viitor. Am încredere că această perioadă poate fi tratată şi într-o cheie responsabilă politic, nu doar prin filtrul disputelor interne perene, care au mize mai degrabă personale decât naţionale.