După 11 septembrie 2001, terorismul, vechea violenţă arhaică aşa cum mai este catalogat acest flagel al violenţei, devenea unul dintre principalele puncte comune regăsite în toate strategiile de securitate ale statelelor membre NATO şi nu numai.  Însă, încercarea sa de definire se dovedeşte a fi o lacună a dreptului internaţional, cauzată atât ca urmare a paradigmelor de analiză, cât mai ales ca urmare a ciocnirii intereselor (inter)naţionale. În consecinţă, de la Caracas  până la Washington şi Moscova terorismul este înţeles diferit, chiar paradoxal pe alocuri. Cel mai bun exemplu este dat prin compararea crizei din Siria cu cea din Ucraina, unde scenarii asemănătoare sunt tratate distinct. Astfel, pentru Moscova opozanţii regimului Assad sunt terorişti, criminali de război, în timp ce opozanţii actualului regim de la Kiev sunt luptători pentru eliberare naţională, martiri şi apărători ai propriilor drepturi şi valori. Mai mult, Federaţia Rusă a susţinut alegerile prezidenţiale ce au avut loc în Siria cu puţin timp în urmă, dar a pus sub semnul întrebării alegerile prezidenţiale din Ucraina, desfăşurate în aceeaşi perioadă de timp, acuzând instabilitatea internă.

            Ce este terorismul în cele din urmă? Schimid Alex  şi Jongman Albert au realizat un studiu în care au analizat 109 definiţii date terorismului, descoperind următoarea frecvenţă a conceptelor folosite: violenţa şi forţa (apar în 85% dintre definiţiile folosite), motivaţii politice (65%), frică şi teroare (51%), efecte psihologice (41,5%), ameninţări (47%), discrepanţa între obiective şi victime (37,5%), acţiuni intenţionate, planificate, organizate (32%) şi metode de luptă (30,5%).  

            Având rădăcinile etimologice în termenul latin terror-terroris, a cărui înţelegere este teamă, frică, terorismul s-a remarcat fundamental ca lupta lui David împotriva lui Goliat prin răzvrătirea celui slab împotriva celui puternic, fapt pentru care a căpătat o formă asimetrică. Astfel, terorismul caută, în prezent,  constrângerea factorului politic prin propagarea fricii în mentalul colectiv social. Să ne amintim că după atentatele de la Madrid din 2004, noul guvern spaniol a retras de urgenţă trupele cantonate în Afganistan. Dar în estul Ucrainei, ca şi în cazul crizei din Siria, constrângerea politică nu este bazată pe propagarea fricii (chiar dacă poate fi un efect secundar)  ci pe înfrângere armată, caracteristic nu terorismului, ci războiului de gherilă.

            Terorismul  nu urmăreşte înfrângerea militară ci distrugerea normelor morale. Totodată, să ne aducem aminte declaraţia lui Anton Gheraşenko, consilierul ministrului de interne al Ucrainei, care declara cu puţin timp în urmă că aproximativ 10.000 de terorişti activează  în  Doneţk şi Lugansk. În acest context nu mai vorbim de lupta dintre David şi Goliat, ci de aproximativ 8-9 batalioane de luptători, care  adevărat, sunt  formate din ceceni, abhazi şi mai puţin cetăţeni ucraineni, dar care sunt gata să pună oricând probleme forţelor armate ale Kievului, fiind cel puţin la fel de dotate ca şi acestea din punctul de vedere al tehnicii armate.

            În concluzie, nebunii lui Allah, ETA, sau alte alte formaţiuni teroriste urmăresc resortul psihologic nu şi înfrângerea militară, operând cu un număr redus de participanţi, folosind în acelaşi timp un armament redus din punct de vedere militar. Pe lângă toate acestea, terorismul nu se identifică prin acţiuni de tip comando, ceea ce ne face să recunoaştem că atât în Siria cât şi în Ucraina vecină întâlnim un conflict de gherilă,  care într-adevăr este caracterizat doar pe alocuri de acţiuni criminale sau de tip terorist.

            Pentru Kiev catalogarea separatiştilor drept terorişti rămâne de văzut dacă este o carte câştigătoare. Lupta împotriva celor cu care nu se negociază riscă sa dea naştere unor noi conflicte îngheţate în Regiunea Extinsă a Mării Negre, conflicte care sunt adevărate modus operandi ale Federaţiei Ruse  prin care Kremlinul  a reuşit să îşi păstreze influenţa în acest spaţiu vital.