De ce România ar trebui să marşeze pe Europa cu mai multe viteze

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Românii vor să fie parte din Europa, iar politicienii trebuie să-i asculte
Românii vor să fie parte din Europa, iar politicienii trebuie să-i asculte

Pe agenda publică a lumii în general şi a Europei în mod special, evoluţia Uniunii Europene redevine o temă de interes central. De data aceasta, în contexul Brexit şi al discursului populist în ascensiune, miza este însăşi supravieţuirea UE.

Forţată să dea un răspuns, Comisia Europeană a venit cu cinci scenarii de continuare a proiectului european, dintre care o variantă tot mai vehiculată a fost aceea a Europei cu mai multe viteze, dezbătută de ceva timp în interiorul Uniunii şi agreată de Franţa şi Germania, dar şi de preşedintele CE, Jean-Claude Juncker. 

Astfel, integrarea se va produce în funcţie de capacitatea şi dorinţa fiecărui stat membru, iar regimurile eurosceptice vor fi putea fi eliminate din procesul de luare a deciziilor. Pe de altă parte, va fi limitat şi accesul acestora la instrumentele de dezvoltare, precum fondurile europene, împingându-le într-un soi de periferie politică. Pot exista politici comune la care nu toate statele trebuie să participe, având opţiunea „opt-out”; de altfel, există deja exemple în acest sens, cum ar fi cazurile Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei, care sunt exceptate de la aplicarea deciziilor din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne sau nu adoptă moneda euro şi nu fac parte din Spaţiul Schengen, fie pentru că nu doresc, fie pentru că nu îndeplinesc condiţiile necesare. Aşadar, Europa cu mai multe viteze există deja, dar nu este pe deplin instituţionalizată, cercurile concentrice – şi criteriile de trecere de la un cerc la altul – nefiind clar definite.

Dintr-un reflex provincial sau din vechea temere că „rămânem de căruţă”, clasa politică din România a criticat la unison scenariul Europei cu mai multe viteze, invocând tocmai riscul creării mai multor categorii de membri. Dar direcţia UE pare să fie stabilită. Pe 25 martie, în ziua în care s-au împlinit 60 de ani de la tratatul care pune bazele Uniunii Europene, liderii celor 27 de state membre au semnat o declaraţie comună care vorbeşte despre o Europă cu ritmuri şi intensităţi diferite, care respectă dreptul tuturor de a se alătura cooperării consolidate. A fost un compromis unanim acceptat, în care sintagma de „Europă cu mai multe viteze” a fost evitată, dar posibilitatea diferenţierii gradelor de integrare se menţine. Lucrările recentului Forum de la Bruxelles au indicat clar aceeaşi direcţie, chiar fără nuanţările din discursul public european. De urmărit şi rezultatele alegerilor din acest an din Franţa şi Germania, „motoarele” UE.

Deci putem anticipa încotro merge proiectul european. Şi totuşi, de ce ar fi Europa cu mai multe viteze o veste proastă pentru Romania? Lideri politici şi vectori de opinie au susţinut că acest model ar împinge România spre periferie. Este o temere aparent justificată, dar ce-ar fi să schimbăm perspectiva?

Un lider adevărat este cel care transformă o criză într-o oportunitate. Pentru România o Europă cu mai multe viteze poate reprezenta o şansă nesperată: aceea de a continua reformele necesare economice şi politice şi chiar de a deveni un lider regional ca membru cu drepturi depline, pentru prima oară în istorie, al nucleului dur al UE. Pentru asta, desigur, va fi nevoie de îndeplinirea unor condiţii. În primul rând, ca accesul în acest club să fie permis oricărui stat membru care îndeplineşte anumite criterii, clare şi obiective. Ulterior, ţine doar de noi. Priorităţile ţării noastre ar trebui să fie dezvoltarea economică şi consolidarea democraţiei într-un context stabil şi predictibil, aderarea la zonele Euro şi Schengen, pregătirea contribuţiei româneşti la proiectul european.

Există câteva avantaje care ne pot propulsa în această „zonă selectă” a nucleului UE. Populaţia României este una dintre cele mai pro-europene, dovadă fiind datele Eurobarometrelor standard (aici un exemplu din 2015, cu 68% dintre români având încredere în UE, faţă de doar 40% media celor 28 de state membre). Dincolo de statistici, se remarcă manifestaţiile recente, precum operaţiunea Steagul UE şi Marşul pentru Europa. România nu are, din fericire, un partid populist/extremist/eurosceptic pe scena politică principală. Totodată, România va avea o carte decisivă de jucat în 2019, când va deţine preşedinţia Consiliului UE, o carte vitală care poate fi jucată cu inteligenţă. În fine, un alt aspect care ar trebui exploatat este poziţionarea ca lider regional, care să sprijine activ integrarea europeană a Moldovei, Ucrainei şi a Balcanilor de Vest, ceea ce ar muta România de la periferie mai aproape de centrul Uniunii Europene. Datele statistice şi principiile geografiei economice ne arată clar cât de mult am avea de câştigat din apropierea de centrul de gravitaţie european.

În câteva cuvinte, acesta ar trebui să fie obiectivul nostru strategic în politica externă: România, parte a vitezei maxime din UE. Iată un posibil „proiect de ţară”, într-o societate care s-a mobilizat în ultimele decenii doar în faţa unor obiective externe (NATO, UE). Un astfel de obiectiv ne-ar plasa din nou în logica condiţionalităţii din era ante-UE: o eră în care România a reuşit progrese remarcabile datorită presiunilor externe, pentru îndeplinirea condiţiilor preaderare. În cartea mea Între speranţă şi deziluzie (ed. Curtea Veche), am analizat atât indici cantitativi, cât şi datele calitative din 62 de interviuri în premieră, prezentând nenumărate exemple care demonstrează clar că succesele României, mai ales din domeniul justiţiei, nu ar fi fost posibile fără impulsul proceselor de aderare la NATO şi UE. Elita politică autohtonă nu ar fi adoptat niciodată – împotriva propriilor interese – legi precum cele de înfiinţare şi consolidare a trei instituţii fundamentale: Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia Generală Anticorupţie şi Agenţia Naţională de Integritate. Fără presiunile externe, am fi avut în continuare PNA-ul înfiinţat de guvernul Adrian Năstase în 2002, adică un parchet cu rol decorativ, fără niciun rezultat notabil. Dincolo de polemicile recente, cred că nimeni nu poate afirma cu seriozitate că situaţia de atunci este preferabilă celei curente.

Pentru România, integrarea în UE a fost şi este un câştig enorm.

În plan politic, am câştigat instituţii mai puternice şi o responsabilizare în plus a clasei politice. Cine se îndoieşte de acest lucru să facă bine şi să compare, la rece, democraţia românească de astăzi cu cea din anii 90, înainte de începerea procesului de aderare la NATO şi UE. În plan economic, trebuie să suferi de populism, prostie sau dezinformare ca să nu vezi beneficiile dezvoltării României în cadrul UE – e drept, creşterea economică este resimţită deocamdată mai ales în marile centre urbane (Bucureşti, Cluj, Timişoara, Oradea, Arad şi mai nou Iaşi) şi, la fel de adevărat, rămâne mult sub potenţialul ţării. Dacă am fi avut lideri puternici, care să ştie să negocieze foarte bine poziţia României în UE, dacă am fi avut o strategie naţională de promovare a specialiştilor români în poziţii cheie la nivel european şi global, dacă am fi avut un lobby profesionist la Bruxelles şi Washington...am fi fost mult mai departe.

Un lucru rămâne cert: modelul UE de condiţionalitate a funcţionat foarte bine în cazul României (şi nu numai). Mai ţineţi minte înfrigurarea politicienilor români în contextul publicării rapoartelor de progres şi monitorizare ale Comisiei Europene, rapoarte care influenţau în mod direct calendarul aderării? Multe abuzuri au fost prevenite astfel şi, poate dacă Europa cu mai multe viteze funcţiona în deplinul sens al termenului, nu mai aveam noaptea hoţilor şi infamele ordonanţe 9 şi 13 din ianuarie 2017. „Morcovul” aderării poate fi astfel reinventat într-o Europă cu mai multe viteze, unde bursele de merit şi coroniţa cu flori sunt pentru premianţi, nu pentru restanţieri. Altfel spus, într-o astfel de Uniune Europeană, atât timp cât criteriile de „promovare” rămân transparente şi obiective şi atât timp cât românii rămân pro-europeni, putem miza din nou pe Bruxelles pentru o supraveghere atentă împotriva tuturor exceselor de populism sau iresponsabilitate ale liderilor politici români, de la pomeni electorale la legi cu dedicaţie. 

Europa cu multe viteze rămâne un scenariu posibil, dar nu trebuie transformat într-o sperietoare. România este o ţară pro-europeană şi are toate motivele să rămână aşa. Avem o şansă unică de a fi la masa care contează şi de a fi noi cei care impunem o viziune şi un model de dezvoltare pentru Europa şi chiar pentru lumea întreagă. Da, chiar este posibil să ţintim atât de sus. În lumea fluidă a Revoluţiei Industriale 4.0, nicio ţară nu are monopol asupra inovării, creativităţii şi leadership-ului autentic.

Pentru a reuşi, trebuie însă să arătăm că ne dorim asta. Atentatele la statul de drept precum OUG 13, politicile fiscale iresponsabile (pentru a folosi un eufemism) sau riscurile depăşirii ţintei de trei procente a deficitului bugetar demonstrează exact contrariul. Iar asta ar echivala cu ratarea şansei unei întregi generaţii.

A contribuit Alin Iliescu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite