În momentul de faţă la nivel internaţional actul care stă la baza modificării frontierelor este acordul de la Helsinki semnat în 1975. Acesta prevede în mod expres inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială. Acestea nu se pot modifica decât cu acordul liber consimţit al tuturor părţilor implicate.

Spre exemplu, Cehoslovacia s-a putut desface în două părţi prin acordul explicit şi liber al ambelor părţi implicate: Cehia şi Slovacia. Această alegere a fost consfinţită prin referendum naţional.
 
Unirea Germaniei Federale cu Germania Democrată reprezintă un alt moment care a dus la modificarea frontierelor statelor prin comasare. Acest act a fost de asemenea unul de voinţă comună, reglementat şi legalizat prin intermediul unui referendum naţional.
 
Desfacerea Kosovo de Serbia s-a făcut prin impunerea unei stări de facto statului sârb. Contrar prevederilor acordului de la Helsinki, desfacerea Kosovo de Serbia s-a realizat doar prin voinţa liber exprimată a unei părţi şi cu susţinerea prin forţă a unei mari puteri.
 
România nu s-a numărat printre statele care au recunoscut Kosovo şi nici nu trebuie să facă acest lucru.  
 
Ţinutul Secuiest este unul din motivele pentru care Kosovo nu poate fi recunoscut de România, iar regiunea transnitreană al doilea.
 
Dincolo de ilegalitatea unui asemenea act, marile puteri au deschis într-un moment de slăbiciune o cutie a pondorei, favorabilă intereselor expansioniste ale Rusiei. De acest precedent s-a folosit vecinul din est pentru a anexa Crimeea, prin voinţa unei singure părţi, a populaţiei ruse şi filoruse din peninsulă. 
 
Recunoaşterea Kosovo nu ne este solicitată de către parteneri, aici vorbind mai ales de SUA. Fiecare are libertatea de a decide. În aceste condiţii nu există nici măcar un pretext ca să avem o modificare de poziţie, cu atât mai mult cu cât dezavantaje ar fi foarte multe, principalul fiind înrăutăţirea relaţiei cu Serbia, stat care binenţeles că respectă poziţia noastră.
 
 
Statele din jurul nostru şi-au schimbat constant frontierele în funcţie de momentele de slăbiciune prin care au trecut. Relaţia noastră cu Serbia, deşi nu la nivelul dorit, este totuşi una din cele mai bune pe care le-am putea avea cu un vecin. În mod permanent ţara noastră a luat măsuri de consolidare a statului vecin pentru protejarea propriilor interese în faţa celor ale puterilor regionale. Nu sunt puţine cazurile de-alungul istoriei când statul vecin a fost supus unor acte de agresiune iar ţara noastră nu a recunoscut modificarea de frontieră. Ba de multe ori am fost invitaţi chiar să anexăm teritorii, să participăm la dezmembrarea statului vecin, lucru pe care în mod corect l-am evitat.
 
Este adevărat că România şi-a pus la dispoziţie teritoriul naţional pentru atacurile NATO împotriva Serbiei. Dar şi acest act a fost unul de compromis, în care am respectat pe de o parte interesele statelor aliate, dar pe de alta ne-am retras dintr-un act de agresiune împotriva statului sârb.
 
Ajutorul României era necesar pentru ca atrocităţile reciproc realizate să fie oprite. Cine ştie unde s-ar fi ajuns şi ce vină ar  fi fost dacă nu s-ar fi stopat conflictul dintre părţi.
 
Ulterior România s-a deplasat pe teren cu trupe de menţinere a păcii, dar acestea au asigurat un echilibru local prin încrederea pe care sârbii o aveau faţă de soldaţii români.
 
Cazul Kosovo şi cel al Crimeii au arătat în clar că în continuare dreptul internaţional nu există iar el reprezintă doar un pretext folosit de marile puteri.
 
România are obligaţia de a ajuta la integrarea europeană a Serbiei, singura care ar putea soluţiona problemele existente. Un stat sârb puternic, democratic şi european ar consolida poziţia ţării noastre în regiune. Pentru acest lucru este nevoie de încredere.
 
Rolul actualilor guvernanţi este unul extrem de simplu:neimplicarea în această problemă prin declaraţii care nu ar face din politica noastră externă o constantă.