De ce nu scapă preşedinţii Franţei de justiţie

O lume întreagă stă cu ochii pe Hexagon unde istoria pare să se repete pentru ultimul preşedinte francez plecat de la Elysée. Poate şi acesta e motivul pentru care, în afară de presă şi politicieni, francezii se arată foarte liniştiţi deşi scaunul cel mai înalt din draga lor republică pare a fi devenit mai nou un magnet pentru dosarele penale.

Spre deosebire de Italia, de exemplu, unde „aventurile” juridice berlusconiene au scos în stradă numeroşi cetăţeni care strigau să se facă dreptate, în Franţa e linişte. CUM de nu iese poporul pe stradă să ceară sânge sau măcar aplicarea justiţiei în cele mai dure detalii, exact ca pentru oamenii de rând? CE îi face pe francezi atât de siguri că se va aplica legea şi, dacă este cu adevărat vinovat, inculpatul (mai nou) va plăti, indiferent de calitatea sa de fost preşedinte?

Cum erau procurorii să-l „ierte” pe Chirac

....Precedentul! Deşi nu s-a prea făcut tam-tam, Jacques Chirac şi-a sfârşit cariera într-unul dintre cele mai umilitoare moduri cu putinţă: condamnat pentru corupţie.

Ca edil-şef al capitalei Franţei, Chirac  a creat 28 de posturi fictive, între ´77 şi ´95, în Primăria Parisului, prin care remunera pe şestache membri ai Partidului său Conservator. Fiind şi parlamentar, a avut imunitate, iar când n-a mai fost primar le-a fost cu atât mai mult intangibil procurorilor, fiindcă devenise preşedinte al Franţei.

Justiţia franceză nu ştiu cât iartă, dar cu siguranţă nu uită, prescrierile la ei fiind, se pare ca şi inexistente. Astfel, Chirac a devenit primul ex-preşedinte francez acuzat de o infracţiune şi cel de-al doilea adus în faţa judecătorilor de la mareşalul Pétain încoace, acesta fiind condamnat pentru trădare.

Chirac a fost pus sub acuzare pentru corupţie şi deturnare de fonduri publice. Tot ce a amânat Chirac aproape 20 de ani, l-a ajuns din urmă la nici şase luni după ce n-a mai fost preşedinte. Amănunte interesante: imunitatea prezidenţială a fost băgată în Constituţie chiar de „făptaş” - cu majoritatea asigurată de partid, Alain Juppé, fost prim-ministru sub Chirac în primii doi ani de preşedinţie, luase un an şi două luni cu suspendare pentru implicarea sa fix în aceeaşi afacere cu posturile fictive, iar alte 28 de persoane, cele angajate efectiv în acei ani, erau în procese penale în aceeaşi speţă de ani buni.

Pus sub acuzare în noiembrie 2007, urmează tot felul de amânări, procedurale. Pe la final de 2009, văzând că este strâns cu uşa... sălii de judecată, ex-preşedintele ex-primar virează primăriei de pe Sena o compensaţie, un mizilic de 2,2 milioane de euro, cât ar fi fost suma actualizată a fondurilor deturnate. Un mare ajutor i-a venit din „cheta” făcută de „moştenitorul” de partid, distinsul Nicolas Sarkozy. Acesta tocmai ajunsese la Palatul Elysée din fruntea Uniunii pentru o Mişcare Populară, partidul de suflet al lui Chirac, creat sub domnia acestuia şi pentru a-l sprijini.

După virarea banilor, Primăria Parisului renunţă să mai compară ca parte civilă, pe principiul că, dacă s-au pus la loc banii deturnaţi, ce rost mai are... Bucurie mare pentru fostul preşedinte şi în penal unde dosarul este aproape închis, inclusiv cu ajutorul unei expertize medicale comandate de Parchet. Aceasta îl scoate pe Chirac grav bolnav şi, cum era şi cam bătrâior (76 de ani la acea vreme), parcă nepotrivit să mai sufere un proces pentru „fapte atât de vechi”.

Ideea de bază era una foarte simplă: se făcea totul ca Chirac să nu compară în faţa justiţiei. Fiindcă erau toate şansele să fie condamnat şi atunci Franţa să ajungă în jenanta poziţie de a avea un fost preşedinte devenit penal dovedit. Jenibil, nu?

Surpriza lui Chirac după ultimul mandat: opoziţia societăţii civile. Colaj foto-grafică: Bogdan Codrescu

Cum s-a mobilizat societatea civilă ca să nu scape

Văzând turnura procesului penal, o organizaţie civică cere să compară ca parte civilă în proces. Este vorba de ONG-ul AntiCOR (-upption, pentru cei ce au vreun dubiu), a cărui emblemă este fix pilula din colajul de mai sus.

Formată din jurnalişti, artişti, oameni de bine în general dacă e să ţinem cont de faptul că sunt în general membri cu simpatii şi chiar vederi declarate socialiste, organizaţia a invocat lezarea intereselor membrilor săi, cetăţeni oneşti ai Parisului şi contribuabili cărora le-au lipsit cele câteva milioane de euro din bugetul timp de aproape 30 de ani. Vorba aia: banii s-au pus la loc dar dobânda o plăteşte cineva?

Dată fiind cerea de intervenienţă, la final de 2010, Chirac e trimis în faţa unui tribunal corecţional, unde nu mai ţin tergiversările. Societatea civilă astfel reprezentată cere o contraexpertiză medicală independentă. Şi a dovedit că fostul chiriaş de la Elysée nu-i chiar aşa de bolnăvior. Mai mult, procurorul general Jean-Claude Marin este forţat să explice de ce parchetul se pregătise atât de intens să pună batista pe ţambal şi practic să renunţe la acuzaţiile contra lui Chirac.

„Povestea se sfârşeşte într-un final cu happy-end fericit”, cum spunea un băiat pe scara blocului, iar Chirac este condamnat în decembrie 2011. E drept, cu suspendare, dar precedentul deja s-a creat.

Urmările lui benefice se văd astăzi. Sarkozy este chemat „la bară” de către justiţie. Şi să nu uităm că el nu este marele „descurcăreţ” politic Chirac, supravieţuitor în două mandate prezidenţiale cu multe meandre şi confruntări, pe care un sondaj de opinie comandat în 2010 îl scotea pe primul loc în topul popularităţii politice. În acel top, Nicolas apărea abia pe locul 32!...

Ce învăţăm noi din toate astea?

Deocamdată nimic, după cum o arată realitatea înconjurătoare şi istoria recentă. Până la preşedinţi, vă dau un exemplu mult mai mic şi uşor de corectat.

Mandatele fostului primar al oraşului în care locuiesc mustesc de penalităţi financiare, cu implicaţii penale. N-o spun eu sau alţii, ci instituţiile statului, Curtea de Conturi fiind în fruntea acuzatorilor.

Mai mult, multe din sumele definitiv şi irevocabil imputate Primăriei au fost cauzate, zic instanţele, exclusiv de (in)acţiunile fostului edil-şef. Vreo 900.000 de euro socotisem, prin 2012, daune pentru avize şi aprobări refuzate nejustificat unor firme.

La câţi locuitori are Galaţiul faţă de Paris (exclus suburbiile), sumele „jecmănite” de fostul nostru primar sunt mult mai relevante per cetăţean. La un calcul sumar, Parisul a fost păgubit cu un euro per parizian faţă de trei per capita de gălăţean. Mai rău, la ei paguba s-a recuperat, la noi s-au plătit sumele dispuse de instanţe de la buget, nu din conturile lui Dumitru Nicolae, fostul edil-şef!

Nici vorbă de vreo voce a societăţii civile care să se revolte. Singurul răzvrătit în toată afacerea asta a fost, ce să vezi!?, fix… vinovatul. Când Curtea de Conturi i-a cerut socoteală pentru plata boacănelor personale de la buget, fruntaşul pesedist a tunat: „Nu plătesc nimic! Mă voi adresa instanţelor internaţionale!" Ceea ce n-ar fi rău dacă ne gândim că doar aşa, într-un proces la CEDO între fostul primar şi Curtea de Conturi, am avea şi noi, gălăţenii, şansa să intervină vreun ONG european, să ne „repereze” şi nouă cel puţin onoarea dacă de bani am rămas pierduţi.

Aşadar, lecţia franceză de justiţie, dincolo de independenţa acestei puteri în stat, trebuie luată şi ca una de civism. Nu se va schimba NIMIC fără precedent. Şi nu va exista precedent cât timp nu vom învăţa NIMIC din ce ni se-ntâmplă. Şi nu vom învăţa NIMC cât timp nu ni „se-ntâmplă” o societate civilă adevărată, conştientă de sine, ulterior vocală şi activă, inclusiv juridic.