Secretarul General al Alianţei a desemnat un grup de 12 experţi în grupul de reflecţie pentru a-i susţine efortul în consultarea cu statele. Dacă acum 11 ani fusesem reprezentantul României în grupul de reflecţie pentru Conceptul Strategic al NATO, la Lisabona – Comisia Albright, acum am participat la consultările nepublice la nivelul organizaţiilor neguvernamentale din regiune în format Marea Neagră şi Balcanii de Vest, respectiv în format Bucureşti 9. Fără a putea dezvălui conţinutul lucrărilor, am ales să fac o trecere în revistă a abordărilor şi propunerilor noastre pentru această reformă/regândire/adaptare a Alianţei.

De unde am pornit: „NATO în moarte cerebrală“

Punctul de plecare al acestui proces a fost scandaloasa declaraţie a Preşedintelui Emmanuel Macron despre faptul că NATO a intrat în moarte cerebrală. Afirmaţia, făcută într-un interviu cu nici o lună înaintea summitului, a determinat o mobilizare rapidă de forţe, cu Mircea Geoană, adjunctul Secretarului General zburând la Paris, ulterior un adevărat desant al Secretarului General al NATO a ajuns în capitala Franţei pentru a asculta nemulţumirile Franţei.

Nemulţumirile Preşedintelui francez aveau câteva surse şi ţineau, fireşte, de interese ale Franţei inclusiv la nivel european. Astfel, problema fundamentală a lui Emmanuel Macron era că interesele sale în terţe state – în cazul de faţă Siria şi Libia, cu precădere – nu erau îmbrăţişate şi apărate de către alţi aliaţi, a se citi Turcia. Cam de acolo a şi început tensionarea relaţiilor turco-franceze, dacă nu luăm în consideraţie şi blocajele la nivel european în privinţa procesului de aderare al Turciei la UE care era, formal, în curs, chiar dacă blocat de problemele Ciprului şi nerecunoaşterea de către Ankara a formulei neintegrate a insulei, fără turcii ciprioţi, în UE. Cu toate consecinţele aferente.

Peste acestea, un rol important în juca şi dorinţa Franţei de a rămâne, după Brexit, statul titular pentru Apărarea europeană, mai mult, de a defini o Armată Europeană şi de a asuma o formulă controversată de autonomie, ulterior suveranitatea strategică a UE, într-o formulă excesiv de unilaterală şi de export la nivel european al agendei externe, de securitate şi apărare a Parisului, care să fie îmbrăţişată automat ca europeană. Şi aici, părerile europenilor erau împărţite, aşa cum abordarea franceză avea limitele sale date chiar de Tratatul de la Washington, din 1949, care nu prevedea obligaţii ale aliaţilor în terţe spaţii, ci doar varianta articol 5 al apărării comune şi articol 4 al consultărilor pe probleme ale ameninţărilor de securitate percepute.

După o prelungită discuţie cu preşedintele francez şi echipa sa şi după o decantare şi explicare a elementelor care sunt legitime şi a celor care sunt inacceptabile, care exced Tratatul şi afectează libertatea de decizie a aliaţilor în terţe spaţii, formula convenită s-a regăsit în documentul final, a Declaraţiei Şefilor de Stat şi de Guverne de la Londra, cu formarea acestui grup de reflecţie. În mandatul aferent, a dispărut elementul de modificare a Tratatului – nu s-a pus niciodată problema aceasta – ca şi elementele de interpretare sau adăugare la Tratatul Atlanticului de Nord. Ceea ce a rămas ţine de articolul 4 pe dimensiunea consultării în chestiuni de securitate. Aceste atribuţii trebuie să fie intarite şi să cuprindă consultări pe teme politice mai largi, inclusiv cele cu poziţii  contrare ale aliaţilor în terţe spaţii care ameninţă să afecteze unitatea NATO, coeziunea şi îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţile din tratatul originar, cel al apărării comune.

Pentru a vedea dimensiunea enormităţii originare, trebuie menţionat faptul că Declaraţia summitului de la Lisabona notează, la punctul 1 – sub semnătura inclusiv a preşedintelui Franţei – faptul că susţinerea sa anterioară este nulă şi neavenită. Cum putem interpreta altfel următorul text convenit de şefii de state şi guverne: „Azi ne-am întâlnit la Londra, prima casă a NATO, pentru a celebra cei 70 de ani ai celei mai puternice şi de succes Alianţe in istorie(...) NATO rămâne fundaţia apărării noastre colective şi forumul esenţial de consultări pe teme de Securitate şi de decizii între Aliaţi. Reafirmăm legătura transatlantică neclintită şi de durată între Europa şi America de Nord (…)“. Nu a mai rămas nimic din „moartea cerebrală“ clamată de Macron.

O agendă de adaptare a NATO: 5 asumări politice, 7 abordări fundamentale ale ameninţărilor şi o concluzie

O întreagă dezbatere vizează perspectiva evoluţiei unei instituţii, cu atât mai mult una care are 70 de ani de viaţă. Astfel, în turbulenţa majoră, în tectonicitatea crescută a lumii contemporane, cu schimbari majore şi crize suprapuse şi interdependente, am putea să găsim formulele evoluţiei în termenii unei adaptări – schimbare, transformare, reformare – sau al unei revoluţii – reîntemeiere, revizuire profundă, reconstrucţie instituţională, restructurare majoră. În cazul NATO, care funcţionează după Tratatul Atlanticului de Nord de la Washington, din 1949, cu schimbări minore vizând doar decolonizarea, nu putem vorbi decât despre adaptare, pentru că varianta anglo-saxonă a textului originar a fost atât de cuprinzătoare şi nu a necesitat adoptarea de modificări sau tratate succesive ca în cazul UE pentru a avea, potrivit dreptului francez, toate prevederile spaţiului de acţiune menţionate în textul de bază.

De aceea am propus o variantă cu 5 asumări politice, 7 abordări fundamentale ale ameninţărilor şi o concluzie pe care o voi prezenta în cele ce urmează, cu argumente şi motivaţii aferente. Am rămas la elementele relevante, din punctul meu de vedere, şi păstrând în prim plan componenta politică a NATO, organizaţie politico-militară pentru care componenta militară nu a intrat în discuţie, de această dată.

Miezul susţinerii noastre se confundă cu documentele, tradiţia, precedentele şi structura Tratatului Nord-Atlantic, care a fost aplicabil sub această formă în toate momentele istorice pe care le-a traversat: în formula Războiului Rece, a funcţionat ca atare, fără revizuiri, după prăbuşirea Zidului Berlinului şi a permis extinderea Alianţei în aceiaşi termeni, a permis operaţiunile în afara teritoriului Aliat în Kosovo 1999, operaţiunile la distanţă strategică în Afganistan 2001, şi a supravieţuit ameninţărilor Terorismului ca nou actor global. Tot acelaşi document a permis includerea în operaţiuni aliate a Partenerilor Globali şi permite şi astăzi o deplasare şi mai solidă către un NATO global – a făcut-o UE prin Strategia de Securitate Globală a lui Mogherini, în 2016, şi prin ambiţiile franceze, de ce nu ar asuma-o NATO care este mai îndrituit, cu mai multe instrumente, pentru a se muta spre o formula globală, la 10 ani de la dezbaterile precedente ale Conceptului Strategic care au discutat şi această opţiune.


FOTO Shutterstock

Tratatul Nord-Atlantic integru pentru o Alianţă stabilă în vremuri de turbulenţe profunde

Alianţa Nord Atlantică are la bază Tratatul de la Washington care este pe deplin acoperitor pentru toate ambiţiile şi atributele pe care le-ar dori un aliat în materie de securitate şi apărare colectivă. Creşterea dimensiunii politice se poate face în contextul articolului 4 al Tratatului şi respectând litera şi spiritul documentului fondator, fără a mai fi nevoie de alte documente colaterale, care să extindă, să adauge sau să interpreteze Tratatul.

Cele 5 susţineri politice pe care le-am propus sunt:

  1. Un nou proces de reflecţie pentru un nou Concept Strategic al Alianţei, la 11 ani de la precedentul, ar trebui lansat, pentru că mediul de securitate s-a schimbat dramatic şi se modifică şi mai departe cu viteză. Argumentul de a nu deschide Cutia Pandorei pentru a nu releva nivelul divergenţelor între aliaţi este unul fals şi neconvingător: fuga de temele mari şi dificile în dezbatere riscă să împingă NATO spre irelevanţă, iar subzistenţa în Alianţă a unor teme divergente şi abordări contrarii accentuează incertitudinea şi limitează eficienţa NATO în acţiunile şi operaţiunile sale. De aceea e nevoie ca toate aceste teme să fie discutate şi tranşate asumat de către toţi aliaţii.
     
  2. NATO trebuie să rămână principala organizaţie pentru apărarea comună aliată şi cel mai important forum de consultare între aliaţi, pe componente mai largi, de apărare şi securitate. Înseamnă că articolul 5 şi 4 sunt atât de importante pentru toţi semnatarii încât integritatea Alianţei reclamă să nu creăm nici un NATO mai mic în interiorul Alianţei, nici bisericuţe regionale, nici un pilon distinct al UE în NATO, şi nici formate externe în care  unii aliaţi să fie ocoliţi sau să nu fie implicaţi în asemenea consultări.
     
  3. Viabilitatea şi eficienţa Alianţei este dată, ca în cazul oricărei organizaţii - cu atât mai mult una atât de importantă şi cu dimensiune militară critică pentru membrii săi - tocmai de capacitatea de implementare coerentă şi deplină a prevederilor documentelor sale. Îndeplinirea cu bună credinţă, în deplinătatea lor, a angajamentelor şi prevederilor documentelor adoptate în comun este critică pentru sustenabilitatea şi durabilitatea instituţională, pentru rezilienţa şi eficienţa acţiunii aliate, dar mai ales pentru încrederea pe care o proiectează NATO şi pentru rolul său în apărare şi descurajarea ameninţărilor externe. Bona fides este, de altfel, şi un principiu general al dreptului internaţional şi al dreptului tratatelor.
     
  4. Relaţia dintre NATO şi UE a fost stabilită la nivel strategic la summitul UE de la Roma, 2017, şi a fost consemnată prin acord semnat în marja summitului NATO de la Varşovia, 2018. Statele nemembre NATO şi membre ale UE sunt extrem de importante şi prezente pe continentul european, în timp ce interesele relevate de către Emmanuel Macron în discuţiile vizând dimensiunea politică se referă direct la ameninţări de securitate şi vecinătatea UE şi a Alianţei. De aceea dezvoltarea sistemului de parteneriate – existente deja – cu statele din vecinătate este o parte a responsabilităţilor aliate – prind dezvoltarea şi construcţia capacităţilor de apărare (DCBI), construcţia instituţiilor de apărare democratice şi eficiente (supuse controlului democratic) în statele vecine şi partenere. În plus, consultările NATO-UE şi coordonarea celor două instituţii situate în acelaşi oraş, Bruxelles, sunt de primă importanţă. Coordonarea se poate realiza nu numai pe componente politice, ci şi prin utilizarea instrumentelor şi pârghiilor celor două instituţii care au 21 membri comuni, pentru contracararea ameninţărilor şi riscurilor şi evitarea duplicărilor.
     
  5. Definiţia securităţii acceptată încă de la summitul NATO de la Roma este cea a şcolii europene de securitate de la Copenhaga - Barry Buzan, cu 5 componente – politică, militară, economică, socială şi de mediu -  cu 3 elemente de securitizat – stat, individ şi societate, cu noile ameninţări emergente şi impactul noilor tehnologii, ca să nu mai vorbim despre pandemia de coronavirus pe care o traversăm acum ce reclamă adaptarea instrumentarului ne-militar aliat pentru noile provocări actuale şi ale lumii de mâine.


FOTO Shutterstock

7 abordări fundamentale ale ameninţărilor curente. Rusia, China şi noua postură în lumea actuală

Cea mai importantă problemă a NATO azi este coeziunea şi unitatea, respectiv limitarea vulnerabilităţilor auto-induse. Lideri cu personalitate ai statelor membre au făcut declaraţii nefericite, excesive, după cum s-au văzut ulterior, şi ele creează breşe şi capacitatea de valorificare de către actori externi, cu precădere prin război informaţional şi subminarea încrederii cetăţenilor. Donald Trump a depăşit demult problemele în raport cu NATO şi noua sa campanie nu mai are nimic din urmele de acum 4 ani, cu excepţia temei legate de finanţarea corectă şi proporţională, celebrul Defense Pledge, care datează de la summitul NATO de la Newsport Beach, din septembrie 2014, din timpul lui Barack Obama.

În plus, ameninţările şi zvonurile defetiste despre impactul unui al doilea mandat Trump pentru relaţia transatlantică par exagerate, ştiute fiind susţinerile establishmentului american pentru această relaţie, crucială în perspectiva confruntărilor viitorului. Iar pentru a fi foarte corecţi, prohodul NATO a mai fost cântat de câteva ori în istorie, au mai fost momente grele de traversat, dacă e doar să ne amintim de rivalitatea Grecia-Turcia şi tentativa de lovitură de stat din Cipru a Regimului Coloneilor, în anii 50, despre retragerea Franţei lui de Gaulle din structurile militare aliate şi alungarea sediului aliat de la Paris la Bruxelles, de Războiul Stelelor şi New Missile Defense al lui Ronald Reagan, de războiul împotriva terorismului al lui George W. Bush, despre Irak 2003 şi diviziunile între aliaţi de la acel moment. Şi totuşi NATO a ştiut să construiască consensul între aliaţi şi să prezerve fundamentele apărării colective, dincolo de divergenţe şi momente dificile, în care formula we agree to disagree – a acordului că nu am căzut de acord pe o anumită temă şi ambiguitatea constructivă au făcut epocă şi au menţinut neştirbite atributele apărării colective.

Rusia se menţine în prim planul ameninţărilor de securitate la adresa Alianţei. Şi nu trebuie decât să facem trimitere la Declaraţia finală a Summitului NATO de la Varşovia pentru a avea cel mai complet rechizitoriu de la acea oră, ca să nu vorbim despre abordarea directă a raportului despre Starea Uniunii al preşedintei Ursula von der Leyen. Trebuie să acceptăm cu toţii faptul că Rusia este un adversar pe termen lung al Alianţei, chiar definindu-se şi comportându-se singură ca atare. Comportamentul Rusiei este evident, de la anexarea Crimeii, agresiunea militară din Estul Ucrainei, folosirea substanţelor militare de luptă ca arme chimice împotriva propriilor cetăţeni şi a rezidenţilor statelor terţe, ingerinţa în alegeri, ameninţarea constantă nucleară, convenţională şi hibridă cu precădere a flancului Estic al Alianţei, dar, în fapt, a tuturor statelor membre NATO şi UE.

Răspunsul la ameninţările ruse trebuie să fie adecvat la toate nivelurile de ameninţări formulate şi existente. Deja realitatea vizează şi statele vecine, partenere şi aspirante la statutul de membri ai NATO. Iar Conceptul Strategic de la Lisabona, din 2010, care menţiona parteneriatul strategic NATO-Rusia este depăşit, ca şi Actul Fondator NATO-Rusia de la Roma din care au mai rămas doar titlul şi coperţile, restul fiind doar angajamente încălcate de către Rusia lui Putin. Realitatea actuală trebuie reflectată în Noul Concept Strategic al Alianţei.

În ceea ce priveşte China, nu mai avem doar un actor cu ambiţii economice şi comerciale, ci cu dezvoltări militare globale şi acţiuni disruptive, unele dintre ele vizând direct Alianţa şi pe dimensiunea instrumentarului de gestionare a crizelor, şi în ceea ce priveşte atacurile cibernetice şi războiul informaţional. Ultimele elemente ale pandemiei au relevat clar postura Chinei care se afirmă tot mai mult ca challenger la conducerea şi bătălia de putere globală, peste care se adaugă sistemul promovat care este contrar şi contestă valorile fundamentale pe care se întemeiază Alianţa şi UE deopotrivă: democraţie, drepturile omului, economie de piaţă, stat de drept, lumea bazată pe reguli.


FOTO Shutterstock

Terorism, impactul tehnologiilor, pandemie şi nevoia de rezilienţă

Terorismul nu a dispărut. Este prezent în toate formele, chiar dacă statele au reuşit să întărească reacţia şi prevenţia. Totuşi, pe lângă acţiunile la distanţă strategică, două elemente ce vizează regiunea Orientului Mijlociu şi Africa de Nord trebuie să îşi facă loc în panoplia NATO, pentru a acoperi elementele de ameninţări la adresa statelor europene reclamate inclusiv de către Emmanuel Macron: analiza şi tratarea cauzelor în statele de origine din MENA, cu nevoia de stabilizare a vecinătăţii de peste Mediterana, şi elementele legate de migraţie care antrenează şi dublează ocaziile pentru terorismul din exterior ce este importat şi-şi face loc în statele aliate.

Noile tehnologii schimbă fundamental nu numai indivizii, politica, societatea, modul de a lucra. Ci, mai ales, vizează şi spaţiul noilor instrumente, atât în zona cibernetică şi a războiului informaţional cât şi a elementelor tehnologice disruptive, care trebuie supuse dezbaterilor etice asociate. Noile arme şi tactici în domeniul militar, dar şi ameninţările venite pe aceste spaţii trebuie să rămână o preocupare majoră.

Pandemia s-a dovedit şi ea un mediu de schimbare a modului de abordare a apărării, cu limitări impuse de impact, reacţia la coronavirus şi limitările procurării furniturilor, inclusiv pe dimensiune militară. Impactul asupra marinei şi a comunităţilor închise precum cele militare a fost evident, ca şi creşterea exponenţială a oportunităţilor pentru operaţiuni psihologice, atacând moralul şi încrederea populaţiei în Armată. Comunicarea Strategică aliată – Stratcom - are nevoie să se adapteze la această situaţie cu mesaje puternice, de contracarare a operaţiunilor externe împotriva publicului transatlantic şi să acţioneze pe direcţia recâştigării încrederii şi la relansarea speranţei.

Nu în ultimul rând, pandemia a ridicat foarte clar problema rezilienţei şi compensării, dacă nu a reducerii vulnerabilităţilor societale şi instituţionale. Ele vizează o regândire a calităţii elitelor politice şi a imaginii acestora în societate, problemele leadershipului, a partidelor politice, dar şi a capacităţii de adaptare dinamică, din mers, în timp de criză, pentru a asigura menţinerea exercitării funcţiilor statului şi Alianţei în momentele de criză.

Şi, ca o concluzie majoră a analizei noastre despre perspectiva abordată de grupul de reflecţie al NATO, putem nota: consultările politice, cooperarea şi coeziunea sunt componente ce se află şi astăzi între rolurile Alianţei, incluse în articolul 4 al Tratatului de la Washington. Nu e nevoie de inventarea altor cadre sau documente, doar aplicarea în litera şi spiritul lor a angajamenelor şi sarcinilor aliate. Fără asumarea sau impunerea prin forcing a unor obligaţii suplimentare în terţe spaţii, dincolo de cadrul de consultare aliat mai larg pe toate temele ce pot afecta coeziunea NATO şi îndeplinirea sarcinilor ce rezultă din Tratatul Nord-Atlantic.