Deşi pentru cei au trăit vremurile epocii de aur ceauşiste chemarea lui Macron la „lupta pentru pace” poate stârni un zâmbet ironic, în general, intervenţia sa s-a dovedit oportună. Lipsită de imaginaţie, gândirea politică a capitalismului actual joacă tot mai des cartea naţionalismului şi a conducătorului iubit (ca şi comunismul de stat rămas în pană de idei în anii 70) pentru a crea impresia că guvernanţii participă activ, cu program, la sporirea binelui public şi la împuternicirea cetăţeanului.

Primejdia discursului naţionalist de stat constituie un prim motiv pentru care trebuie să ne amintim de masacrul 1914-1919.

Cunoaştem bilanţul fervorii naţionaliste care a generat războiul: zece milioane de morţi şi alte zeci de milioane de răniţi. În plus, încă alte zece milioane de victime „colaterale”, oameni care au murit de foame, boală sau frig. Naţionalismul de stat a generat de asemenea multe alte zeci de milioane de victime în Europa secolului XX. A redeşteptat bestialitatea umană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi, din nou, în anii nouăzeci, o dată cu destrămarea Iugoslaviei.

Primejdia discursului naţionalist de stat constituie un prim motiv pentru care trebuie să ne amintim de masacrul 1914-1919 (căci s-a murit şi suferit şi după armistiţiu). Al doilea motiv e uşurătatea cu care, jucând cartea naţională, statul poate aprinde minţile cetăţenilor. Martorii vieţii publice germane de dinaintea începerii conflictului din 1914 relatează despre expresii de isterie populară însoţite de o generalizată trădare a cărturarilor. Furaţi de delirul etno-identificării, cărturarii germani şi europeni ai vremii au scris mai mult de un milion de poezii patriotice. Nume sonore de filosofi studiaţi în şcoală şi scriitori laureaţi cu premiul Nobel au vărsat râuri de cerneală pentru a celebra uniunea dintre individ, neam şi stat ce a fundamentat intrarea în război.

Lipsiţi de conştiinţă de clasă şi păcăliţi de false promisiuni şi propagandă, exploataţii Europei s-au măcelărit unii pe alţii într-un război ce nu le reprezenta interesele.

Un al treilea motiv este vulnerabilitatea unicei forţe ce ar fi putut preveni sau ţine în frâu acest măcel. Mă refer la Internaţionala a II-a. Scurt timp înainte de începerea războiului, reprezentanţi ai multor ţări europene s-au angajat să-l boicoteze. S-a decis ca exploataţii economic şi social ai Europei să păstreze solidaritatea şi să nu îndrepte armele unii împotriva altora. Din păcate, mesajul Internaţionalei nu a avut suficient suport şi impact. Lipsiţi de conştiinţă de clasă şi păcăliţi de false promisiuni şi propagandă, exploataţii Europei s-au măcelărit unii pe alţii într-un război ce nu le reprezenta interesele.

Un alt motiv pentru a ne aminti de 1914-1918 este că războaiele au consecinţe pe termen lung. Uniunea Sovietică leninistă nu ar fi existat aşa cum a existat fără Primul Război Mondial, tot aşa cum Uniunea Sovietică stalinistă de mai târziu nu s-ar fi dovedit atât de brutală, paranoică şi imperialistă dacă nu ar fi existat Germania nazistă cu crimele ei de război şi mai apoi paranoia anti-comunistă americană care a generat Războiul Rece.

Populaţia civilă a fost privită ca participantă la război... şi ca atare ţintă legitimă a atacului armat.

Alte efecte de termen lung includ crearea statelor etno-naţionale într-o Europă Centrală esenţialmente multietnică. Neadecvarea acestui tip de regim politic la realităţile din teritoriu a condus la instaurarea de dictaturi  şi pseudo-democraţii în regiune, precum şi la multiple acte de agresiune socială şi culturală comise de majorităţile etnice la putere.

Un efect politic pozitiv a fost câştigarea de drepturi cetăţeneşti ale femeilor în multe din ţările Europei Centrale. Aceste drepturi s-au dobândit pe nu din cauză că războiul limpezeşte minţile de prejudecăţi, ci pe fondul absenţei bărbaţilor din viaţa publică, absenţă datorată morţii, prizonieratului sau dizabilităţilor celor întorşi de pe front.

Al cincilea motiv de memorare a Primului Război Mondial este bestialitatea sa. Conflictul a impus alte standarde. Acestea au inclus nu doar folosirea mitralierei şi a gazelor pe front, ci şi strategia conflictului total. Conform acestei strategii, populaţia civilă a fost privită ca participantă la război (producând muniţie, hrană, haine, logistică etc) şi ca atare ţintă legitimă a a atacului armat (în special a bombardamentelor). Această nouă percepţie a războiului a atins culmea bestialităţii treizeci de ani mai târziu, când armata americană arunca nu una ci două bombe atomice asupra Japoniei masacrând fără discernământ femei, copii şi bătrâni.

Al şaselea şi ultim motiv (deşi lista e mai lungă) e că armistiţiile, ca şi multe alte tratate internaţionale, nu reprezintă nimic mai mult decât nişte petece de hârtie atâta timp cât semnatarii lor nu cultivă respectarea lor în viaţa publică naţională. Germania lui Hitler serveşte drept bun exemplu. Un important argument al mobilizării pentru Al Doilea Război Mondial l-a constituit „trădarea de la Versailles”. Un alt exemplu este anti-europenismul de azi a cărui consecinţe nefaste le vom lăsa moştenire copiilor noştri.

Cum ziua naţională a României marchează şi ea o consecinţă a Primului Război Mondial, sunt curios în ce măsură, în manifestările lor, liderii români (atât politici cat şi de opinie) vor ţine cont de aceste lecţii ale istoriei. Sincer, nu am mari speranţe. Mă aştept să urmăresc exact opusul, aceeaşi atitudine fals-patriotică şi etno-bombastică, amintind nu doar de aspectele belicoase ale politicii, ci şi de manifestările regimului răsturnat în 1989.