De ce evită Europa cuvântul „federalizare”
0
Liderii europeni care consideră că o Uniune mai integrată ar putea rezolva criza euro rareori rostesc cuvântul „federalizare”, deşi acesta este termenul care cuprinde cel mai bine intenţiile lor.
Criza euro distruge concediile liderilor europeni în fiecare lună august a ultimilor ani. Grecia cere mai mult timp pentru a-şi putea plăti datoriile iar piaţa de acţiuni a intrat în ofensivă. Dar între august 2011 şi august 2012, a apărut o nouă preocupare în rândurile mai-marilor UE: o Europă mai unită, mai integrată.
De câteva luni încoace, cancelarul german Angela Merkel militează pentru o integrare mai amplă, dar mai degrabă pe terenul autohton, decât pe cel comunitar de la Bruxelles. „Trebuie să dezvoltăm în continuare structura Uniunii Europene. Asta nu înseamnă mai puţină Europă, ci mai multă”, a atras atenţia Merkel, încă de anul trecut, la o conferinţă a Partidului Creştin-Democrat din rândurile căruia provine şi ea.
Reprezentantul german de la conducerea Băncii Centrale Europene (BCE), Joerg Asmussen, a mers mai departe de atât. El a militat pentru „împărţirea suveranităţii naţionale” în ceea ce priveşte sectoarele critice precum bugetele naţionale şi taxele, dar şi pentru un parlament care să poată superviza toate aceste probleme.
Deşi se abţin să o spună cu voce tare, Merkel şi Asmussen susţin că singura modalitate de a salva euro este crearea unei Europe federale.
Fostul premier britanic, Margaret Thatcher, a înţeles, chiar într-un mod profetic, felul în care funcţionează Bătrânul Continent. În octombrie 1990, ea a declarat în faţa Parlamentului Regatului Unit că „uniunea monetară şi economică este uşa de acces din spatele clădirii denumite «Europa Federală» iar noi respingem ideea în mod absolut”.
Europa, familiarizată cu federalismul de câteva secole
În ciuda reticenţei manifestate în trecut, dar şi în prezent faţă de federalizare, conceptul există şi este chiar materializat în Europa. Germania este republică federală, iar – până una alta – federalismul are o istorie lungă şi glorioasă, mai ales în lumea anglo-saxonă, comentează editorialist Michael Goldfarb, de la BBC News.
Prima consemnare a cuvântului datează din 1690, când filosoful englez John Locke a întocmit lucrarea „Două Tratate de Guvernare” în care a descris modul prin care guvernele pot lega alianţe între ele. Locke a denumit conceptul „putere federativă”, dar a atras atenţia că puţin îi pasă care este termenul folosit pentru indicarea procesului.
De la teorie la practică
Peste un deceniu şi jumătate, teoria lui John Locke a dobândit şi o aplicare reală, prin uniunea politică dintre Anglia şi Scoţia care avea scopul de a forma un bastion protestant împotriva Franţei catolice. În 1706, negociatorii celor două părţi au ajuns la un acord şi au unificat arhipelagul britanic sub un singur stat, ratificarea Actului Uniunii ajungând în sarcina Parlamentului Scoţian şi al celui Englez. Însă au existat voci de rang înalt în rândul scoţienilor care s-au împotrivit unificării, pentru că nu voiau să renunţe la propria suveranitate. Pentru a diminua reticenţa, regina Ana, monarhul celor două teritorii care a domnit în perioada 1702-1714, a trimis o scrisoare Parlamentului.
„O unire perfectă şi completă va fi temelia unei păci îndelungate. Ne va proteja religia, libertatea şi proprietatea. Renunţaţi la toate animozităţile existente în rândurile voastre, dar şi la invidiile şi la diferenţele care sălăşluiesc între cele două regate. Trebuie să vă sporiţi puterea, bogăţia şi comerţul. Prin această unire, întreaga insulă, legată prin afecţiune şi liberă de orice temere de interese străine, va fi în stare să reziste în faţa tuturor duşmanilor”, a transmis regina Ana parlamentarilor scoţieni.
O formă de „contract social”
Actul Uniunii a fost adoptat în 1707, fiind fundamentul federalismului pus în practică: oamenii au renunţat la autoritatea pe care o aveau asupra anumitor lucruri pentru avea control asupra altora. Unificare a asigurat succesiunea Casei Regale Hanovra şi a eliminat orice posibilitate de acces la tron a dinastiei scoţiene Stuart.
Aşadat, liderii scoţieni au renunţat la ceva, dar au câştigat beneficii noi: oamenilor de afaceri li s-a permis comerţul în coloniile engleze. Totodată, ei şi-au păstrat propriul sistem de drept şi sistemul educaţional, dar mai degrabă pentru că acestea nu prezentau interes pentru englezi, atrage atenţia Goldfarb, pentru BBC News.
Acest târg a funcţionat bine de la începului secolului al XVIII-lea până în prezent, adevăratul test la care va fi supus fiind însă programat pentru anul 2014, când scoţienii vor merge la referendum pentru a spune dacă vor sau nu independenţă teritorială.
Moartea coloniilor britanice şi renaşterea Statelor Unite
Însă, la 80 de ani de la ratificare Actului Uniunii, 13 dintre fostele colonii britanice din America de Nord se confruntau cu o mare problemă: cum să realizeze „uniunea perfectă” de care vorbea regina Ana?
„Pe atunci, Statele Unite erau falimentare. Se ridicau multe semne de întrebare referitoare la George Washington pentru că, după cum spunea însuşi omul care a obţinut independenţa faţă de Marea Britanie, Statele Unite nu formau o naţiune respectabilă, căci o naţiune respectabilă îşi plăteşte datoriile”, atrage atenţia profesorul Pauline Maier, de la Centrul Kenan de Istorie din cadrul Institutului de Tehnologie din Massachusetts (SUA).
Problemele de atunci ale celor 13 state americane se aseamănă cu cele ale statelor comunitare din Uniunea Europeană de astăzi: la câtă suveranitate să renunţe în faţa unui guvern central?
După încheierea Revoluţiei Americane în 1781, era clar nevoie de o nouă convenţie, o constituţie, pentru a stabili bazele legale care urmau să unească cele 13 state.
În opinia profesorului Pauline Maier, federaliştii au fost cei care au convins liderii că o constituţie mai centralizată este soluţia optimă. Însă procesul de ratificare a întâmpinat o reticenţă masivă, motiv pentru care Alexander Hamilton, James Madison şi John Jay, trei din cei şapte părinţi fondatori care au semnat Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite, au scris mai multe editoriale în presa din New York pentru a convinge opinia publică că cele 13 state au nevoie de federalizare. Cele trei editoriale, denumite „Documente Federale”, sunt şi astăzi texte de referinţă în universităţile americane.
Dar şi părinţii fondatori ai Statelor Unite ale Americii ştiau că tot ceea ce motivează în „Documente Federale” poate fi combătut în funcţie de circumstanţele istorice şi că doar timpul poate stabili ce este greşit şi ce trebuie corectat într-o Constituţie.
Poliţa de asigurare
„Federalismul nu este o dogmă, precum marxismul. Este o formă de guvernământ prin care statele renunţă la ceva pentru a câştiga siguranţă pe termen lung. Este o poliţă de asigura în faţa eşecului uman”, atrage atenţia jurnalistul BBC News.
„Vom fi siguri că liderii europeni iau măsuri serioase pentru a rezolva criza prelungită a zonei euro abia când vor avea curajul să folosească termenul «federalizare» în mod deschis, public, prezentând argumentele pro şi contra unei Europe federale, pe înţelesul tuturor cetăţenilor europeni”, conchide editorialist Michael Goldfarb, de la BBC News.
Se încarcă comentariile...
