De ce a devenit Romania (brusc) interesantă? (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mai sunt câteva argumente, ca întotdeauna devenite evidente în caz de tensionarea situaţiei şi de acutizare a nevoii unora dintre marii jucători ai scenei politice mondiale de a găsi o nouă formula de soluţionare a conflictelor, fie latente, fie potenţiale, fie în curs de desfăşurare.

Argumentul priveşte posibilitatea mereu evocată dar niciodată îndeplinită ca atare ca România să devină un actor regional. S-a vorbit mult despre aceasta pe culoarele puterii de la Bruxelles, s-a spus de câteva ori că ar fi nevoie ca România să-şi asume acest rol şi să-l joace în consecinţă, gradual dar ferm. Politicienii noştri au auzit acest mesaj şi au încercat să acţioneze în consecinţă. Fiecare cum a ştiut, cum l-a dus capul sau cum a crezut că a auzit că este bine.

În perioada conflictului din Kosovo, România a devenit un factor-cheie pentru NATO, miza fiind cererea de deschidere a spaţiului aerian, acceptată de preşedintele Emil Constantinescu, odată cu convingerea că, din acel moment, devenea şi „lider regional”. Speranţă vană şi falsă, pentru că alte erau jocurile, alţii erau actorii şi, drept urmare, România nu a fost niciodată invitată să scrie partitura procesului de pace şi stabilizare în Balcanii Occidentali. Greşisem zona, greşisem miza.

Cu totul altfel puteau să stea lucrurile în ce priveşte proiectele legate de cealaltă zonă proximă, Marea Neagră, spaţiu de securitate şi interese economice vital atât pentru UE şi NATO cât şi pentru Federaţia Rusă. Am început să mişcăm ceva pe timpul preşedintelui Iliescu, odată cu lansarea unei iniţiative-parteneriat de colaborare în spaţiul Mării Negre, idee continuată de preşedintele Băsescu şi susţinută la nivelul Parlamentului European de Anastase şi Ungureanu, raportorii români pentru spaţiul de cooperare al Mării Negre. 

Au ieşit şi texte oficiale, rămase pe undeva prin arhivă, atâta timp cât eşecul „revoluţiilor portocalii” în cîteva ţări din zonă a schimbat acolo structura raportului de forţe. Practic, doar doi actori rămăseseră importanţi, cei tradiţionali, Rusia şi Turcia. În acest moment, datorită izolării din ce în ce mai accentuate a Turciei, rămâne doar Rusia….dar, atenţie la marea fereastră de oportunitate, şi România! Grecia şi Bulgaria sunt devastate de problemele sociale şi economice cunoscute, sunt în cel mai bun caz instabile şi evoluţia lor viitoare este destul de puţin predictibilă.

Acum România are un dublu avantaj: cel al unei situaţii interne stabile şi cu oarece (modeste) perspective de creştere economică, dar şi de ultim actor european la marginea Parteneriatului Estic, structura de tip buffer zone pe care Uniunea Europeană se tot chinuie să o stabilizeze şi credibilizeze în coasta Federaţiei Ruse. Şi care, într-o proporţie importantă, cuprinde state la Marea Neagră, zona care redevine brusc argument economic şi strategic esenţial din moment ce apar întrebări serioase privind securitatea viitoare a liniilor de transport ale energiei prin Turcia, ţară care poate fi antrenată, direct sau prin ricoşeu, în vâltoarea bătăliilor interconfesionale care inflamează acum Orientul Apropiat.

Cum vom şti să jucăm acest avantaj? Ce scenariu de implicare activă şi credibilă putem oferi astfel încât să devenim noi înşine credibili ca ofertă de furnizor de securitate? N-am auzit să se fi zbătut cineva să afle un răspuns. Poate de acum încolo, sub dublul impuls al actorilor direct interesaţi, adică UE şi Rusia, ambii dornici să definească un modus vivendi care să asigure pacea la frontiere.

Chiar aşa de importanţi să fim putem fi? Da, În măsura în care miza cea mai importantă este construcţia rapidă a bazelor economice ale Comunităţii EuroAsiatice visată de Vladimir Putin, acum aflată în stadiul semnării de acorduri de liber schimb şi de uniune vamală, procese extrem de interesante deoarece conturează viitorul unui sistem de blocuri economice masive. Adevărat, descentrate la nivel de PIB şi populaţie în favoarea UE, dar, de cealaltă parte, în favoarea Comunităţii EuroAsiatice în ce priveşte resursele şi spaţiile de deschidere geografic-comercială.

Ca întotdeauna în asemenea cazuri, actorii majori caută o ţară negociator permanent, o ţară punct de contact, o ţară cu expertiza ambelor spaţii şi o ţară care să nu se afle în conflict fundamental de interese cu nici unul dintre ei (nici de securitate, nici atât de puternică economic încât să vrea să-şi asume jocuri pe cont propriu). Bulgaria şi-ar fi dorit acest statut. România chiar poate să-l aibă dacă procedăm prin excludere şi eliminăm posibilitatea ca Polonia sau ţările baltice să poată juca un asemenea rol, fie şi numai din multiple raţiuni de memorie istorică.

Putem deveni un asemenea actor, numai să vrem să ştim cum se procedează şi, mai departe, să avem înţelepciunea să ne şi ţinem de proiect. Dacă, evident, proiectul ne-ar interesa. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite