De ce contează Marea Neagră (partea V)

New Strategy Center şi Center for American Seapower din cadrul Hudson Institute au realizat în luna iunie un studiu privind provocările de securitate în regiunea Mării Negre. Acest demers comun româno-american îşi propune să contribuie la conştientizarea la nivel aliat a importanţei acestei regiuni pentru securitatea continentului şi insistă asupra necesităţii ca această zonă să se bucure de atenţia cuvenită din partea decidenţilor din SUA.

Securitatea Mării Negre: o perspectivă americană

Renumitul poem „Charge of the Light Brigade”, despre şarja sinucigaşă de cavalerie a generalului britanic Lordul Cardigan asupra unei baterii ruseşti, descrie de fapt o acţiune marginală din cadrul marii bătălii de la Balaclava, una dintre primele confruntări cu rezultat indecis în războiul Crimeei. Totuşi, poemul lui Tennyson a păstrat memoria acestui episod în special în versul sobru, devenit celebru: „Dar  nu se întrebau de ce, îşi fac doar datoria şi mor”. Poemul a imortalizat sacrficiul soldaţilor, dar l-a omis pe comandantul care a dat ordinul. Cu ocazia prezenţei sale la Conferinţa de la Yalta din 1945, Winston Churchill a găsit timpul să viziteze locul atacului. Churchill a înţeles importanţa strategică a Mării Negre, care leagă Asia Centrală, Asia Mică (Anatolia) şi Europa de bazinul mediteranean, o mare internă care asigură accesul Europei către Orientul Mijlociu şi Asia încă din timpul Cruciadelor.

Câmpiile scăldate în sânge descrise în poemul lui Tennyson îşi păstrează relevanţa strategică şi în ziua de astăzi. Revenirea în forţă a Rusiei face ca deţinerea controlului asupra Mării Negre să fie din nou de importanţă strategică crucială pentru securitatea şi stabilitatea europeană. Fără o ripostă directă şi efectivă din partea României, Bulgariei, Turciei şi a SUA, Rusia va câştiga din nou dominaţia asupra coridorului Marea Neagră - estul Mediteranei, ameninţând direct “pântecele moale” al Europei. Atât reangajarea pe termen scurt a NATO în ansamblul său, cât şi o strategie de securitate pe termen lung, care să încorporeze o arhitectură politică legitimă, sunt elemente-cheie pentru reuşita răspunsului faţă de expansiunea rusă.

Şarja ordonată de Cardigan a fost în realitate doar un episod neînsemnat al unei bătălii indecise, una din multele care s-au dat pentru controlul Mării Negre. Stăpânirea Imperiului Otoman asupra Crimeei, Caucazului şi Balcanilor i-a permis să controleze schimburile comerciale din estul Mediteranei şi sudul Europei. Pe măsură ce Rusia smulgea treptat controlul asupra Mării Negre din mâna otomanilor, ultimul dintre „imperiile clădite cu praf de puşcă” a început să decadă. Războiul Crimeei a reprezentat una dintre ultimele încercări ale Imperiului Rus de a izgoni Turcia din sudul Mării Negre, Caucaz şi Balcani, obiectiv pe care l-a urmărit permanent până la prăbuşirea ambelor imperii după primul război mondial. În timpul primului război mondial, singura acţiune strategică imaginativă, respectiv campania de la Gallipoli, a fost menită să redeschidă ruta prin Marea Neagră pentru livrările către Rusia. Dacă britanicii ar fi câştigat, Imperiul Rus ar fi putut supravieţui războiului.

Conflictul în jurul Mării Negre a continuat în timpul celui de-al doilea război mondial, atât înainte cât şi după invazia lui Hitler în Rusia. Forţele germane au înaintat rapid în Balcani şi în alte state învecinate, ameninţând statele naţionale slabe şi divizate şi zdrobind pe oricine le stătea în cale. Churchill s-a temut că Germania va ataca Strâmtoarea Dardanele sau cel puţin va constrânge Turcia să adopte o postura neutră, de complicitate activă. Aceasta ar fi ameninţat poziţiile Marii Britanii în Orientul Mijlociu, precum şi flancul sudic al Rusiei. În timpul invaziei în Rusia, Marea Neagră era un obiectiv strategic vital. Forţele germane şi sovietice s-au luptat vreme de aproape un an pe aceleaşi câmpuri pe care Tennyson le-a imortalizat în poemul său. Relevanţa strategică a regiunii s-a menţinut în timpul războiului rece, când sprijinul Statelor Unite pentru Turcia şi Grecia a reprezentat negarea dominaţiei regionale a Rusiei. ”Exercise Longstep”, unul dintre cele mai ample exerciţii comune ale NATO din timpul războiului rece, simula un atac asupra Strâmtorii Dardanele, poarta către Marea Neagră.

Impulsul primar al competiţiei pentru controlul regional asupra Mării Negre a rămas neschimbat de-a lungul secolelor de conflict. Ca orice punct de gâtuire a spaţiului maritim, Marea Neagră permite hegemonului regional să exercite controlul asupra rutelor comerciale care o traversează. Două elemente asigură unicitatea Mării Negre – unul vine din vechime, altul ţine de epoca modernă. În primul rând, proximitatea geografică a Mării Negre de sudul Europei conferă hegemonului o influenţă majoră în ambele regiuni. Controlul asupra Mării Negre necesită putere terestră şi maritimă, spre deosebire de multe alte rute maritime pentru dominaţia cărora este nevoie doar de flotă. Datorită proximităţii şi efortului propriu, cine deţine hegemonia asupra Mării Negre controlează o porţiune importantă a sudului Europei. Aceasta permite exercitarea unei influenţe regionale semnificative care se extinde până în Austria şi Italia. În al doilea rând, dubla campanie a Rusiei în Siria şi Ucraina vădeşte rolul central pe care îl are controlul asupra Mării Negre în cadrul strategiei sale de ansamblu. Regiunea este atât un obiectiv strategic, cât şi un bazin de resurse. Fără ea Rusia nu ar putea susţine simultan două conflicte de intensitate medie. În concluzie, controlul asupra Mării Negre facilitează efortul Rusiei de a-şi asigura dominaţia în Europa de Est, Caucaz, estul Mediteranei şi Orientul Mijlociu.

Faptul că Rusia se concentrează asupra sporirii capacităţii sale de ”soft power” şi ”hard power” în regiunea Mării Negre demonstrează importanţa crucială a acesteia pentru strategia de ansamblu a Rusiei. Cele două conflicte hibride susţinute de Putin în Georgia şi Ucraina, împreună cu sprijinul adesea uitat al Rusiei pentru Transnistria, reprezintă, practic, o mişcare de învăluire în jurul Mării Negre. Nu este o coincidenţă faptul că Rusia a anexat Crimeea în prima fază a intervenţiei sale în timpul revoluţiei din Ucraina. Ucraina închiriase Rusiei pe termen lung dreptul de a-şi menţine bazele pe teritoriul peninsulei, dar controlul deplin asupra Crimeei îi oferă o libertate mai mare să-şi dezvolte capacităţile ofensive şi defensive, atât terestre, cât şi maritime. Înainte de anexare, flota rusă din Marea Neagră consta din câteva crucişătoare şi distrugătoare datând din era sovietică. Modernizarea intensă împreună cu expansiunea flotei au îmbunătăţit drastic calitatea activelor navale ale Rusiei în Marea Neagră. Vechile nave sovietice au fost modernizate şi li s-au adăugat două fregate purtătoare de rachete din clasa Admiral Grigorovich.

În plus, marina militară rusă şi-a extins flotila de submarine de la Sevastopol, cu încă 4-6 submarine din clasa Kilo „îmbunătăţite”. Submarinele Kilo „îmbunătăţite” şi navele de război din clasa Admiral Grigorovich pot purta rachete navă-sol Kalibr cu rază lungă de acţiune, utilizate de Rusia în atacurile împotriva a ceea ce Moscova a pretins în mod îndoielnic că ar fi grupuri islamiste în Siria, în octombrie şi noiembrie anul trecut. Aceste nave de suprafaţă şi submarine, împreună cu câteva nave de război amfibii, ambarcaţiuni pentru paza de coastă şi căutătoare de mine, formează o forţă navală puternică şi flexibilă. Instalaţiile terestre fortificate susţin flota modernizată din Marea Neagră, incluzând unităţi de rachete multiple anti-navă şi sol-aer, precum şi ”Object 100”, instalaţii costiere de tip sovietic îmbunătăţite. O escadrilă de Su-30SM asigură apărarea spaţiului aerian, în timp ce un detaşament de aparate Su-24 le oferă comandanţilor ruşi o platformă de lovire anti-navă şi aer-sol cu rază lungă de acţiune.

Rusia îmbină superioritatea navală în Marea Neagră cu influenţa sa politico-militară crescândă în statele învecinate. „Separatiştii” pro-ruşi rămân activi în estul Ucrainei, oferind forţelor terestre ale lui Putin un punct de sprijin pentru eventuale operaţiuni viitoare. Rusia continuă să încurajeze elementele politice eurosceptice din Balcani şi să organizeze constant exerciţii militare comune cu partenerul său tradiţional, Serbia. În acest moment, puterea politică sporită şi poziţionarea militară puternică fac din Rusia un virtual hegemon al regiunii. Drepturile conferite prin tratate permit Rusiei strangularea Mării Negre. În prezent, este permis accesul tuturor navelor de război străine prin Strâmtoarea Dardanele în timp de pace. Aceasta înseamnă că atâta timp cât conflictele în care este implicată Rusia sunt de intensitate redusă, Turcia nu poate întrerupe legătura între Dardanele şi estul Mediteranei fără a risca o confruntare majoră.

În Marea Neagră există puţine capacităţi pentru a contracara ambiţiile de dominaţie ale Rusiei. Turcia, cea mai solidă putere militară regională în afară de Rusia, are în dotare un număr de fregate purtătoare de rachete, suplimentate de submarine de atac vechi, de construcţie germană, şi corvete purtătoare de rachete. În absenţa altor preocupări externe, forţele navale turce, susţinute de forţele sale aeriene, dotate cu aparate F-16 şi F-4, ar putea, probabil, face faţă forţelor ruse din regiune. Însă preocupările de securitate ale Turciei depăşesc regiunea Mării Negre. Astfel  Rusia şi Turcia sunt oarecum la paritate în plan regional. România şi Bulgaria au forţe navale şi aeriene similare. Ambele deţin câteva fregate şi submarine învechite, iar acoperirea aeriană este asigurată de avioane de vânătoare modernizate care datează din timpul războiului rece. Rusia a sugrumat flota ucraineană în timpul anexării Crimeei, capturând majoritatea navelor şi momind o serie de ofiţeri superiori să treacă de partea sa. În prezent, flota ucraineană nu mai este o forţă combatantă efectivă.

Abordarea americană a situaţiei din regiune a fost una de angajament moderat, dar în creştere treptată. Task Force East reprezintă angajamentul terestru american pentru securitatea Mării Negre. Aceasta este în prezent prea mică pentru a avea un efect major în cazul unui conflict viitor, având în vedere că majoritatea trupelor sunt restricţionate la nivel de batalion. Până acum câteva săptămâni, forţele navale americane nu au avut operaţiuni consistente în afara estului Mediteranei, deplasarea în zonă a portavionului Truman având ca principală sarcină atacurile anti-ISIS. Totuşi, Flota a 6-a rămâne doar o comandă de tranziţie, cu numai 4 distrugătoare purtătoare de rachete şi o navă de comandament staţionată permanent. SUA continuă să efectueze exerciţii navale anuale cu flotele partenere din Marea Neagră, iar distrugătorul Porter a fost trimis în regiune pentru a continua această tradiţie. Perioada de staţionare a distrugătorului Porter este limitată la 21 de zile, conform obligaţiilor consemnate în tratatul din 1936.

Prin puterea militară şi influenţa politică în creştere, Rusia îşi depăşeşte rivalii din regiunea Mării Negre. Alături de criza refugiaţilor în Europa, euroscepticismul crescând şi răspândirea traficului de narcotice la nivel mondial, aceste elemente sporesc în mod clar vulnerabilitatea regiunii faţă de actele de violenţă, accidentale sau intenţionate. Răspunsul Statelor Unite s-a bazat pe strategia constituirii unei „mici antante” pentru a îngrădi expansiunea regională a Rusiei prin dezvoltarea lentă a parteneriatelor cu ţările mai mici precum România şi Bulgaria. În mod foarte asemănător cu funcţionarea „micii antante” a Franţei din perioada interbelică, SUA speră  să valorifice la maximum resursele limitate bazându-se pe aceste state mici pe care să le susţină din umbră. În anii 1930, Hitler a rupt în bucăţi „mica antantă”, anexând şi subjugând fiecare stat membru pe tot timpul războiului. Fără o schimbare a strategiei SUA şi NATO, există riscul ca aceeaşi soartă să pască state precum România, Bulgaria, Republica Moldova şi, mai târziu, statele din Balcani  într-o stare de  cvasi-independentă sub dominaţia Rusiei. În prezent, Marea Neagră este, conform cuvintelor preşedintelui turc Recep Erdogan, „aproape un lac rusesc”. 

Luând în considerare aceste riscuri, cum ar putea SUA să reacţioneze la situaţia prezentă? Pe termen scurt, Statele Unite îşi vor îmbunătăţi propriile interese de securitate în regiune prin menţinerea pârghiilor de influenţă şi sporirea prezenţei în estul Mediteranei. Aceasta include rotaţia unor formaţiuni majore, precum Carrier Strike Groups şi Expeditionary Strike Groups, în cadrul spaţiului de operaţiuni al Flotei a 6-a, pentru a contrabalansa expansiunea puterii militare a Rusiei. Din păcate, forţele navale americane sunt insuficiente pentru acoperirea unor arii atât de vaste, iar restricţiile legale menţionate anterior nu le permit să opereze în Marea Neagră mai mult de 3 săptămâni. Dezvoltarea bazelor terestre este, totuşi, o opţiune. Pe lângă forţele de uscat tradiţionale, marina militară poate desfăşura platforme de război anti-submarine, ca P-8 sau mai degrabă P-3 – având în vedere angajamentele din Pacific – pentru a contracara submarinele ruseşti. Folosirea dronelor pentru monitorizarea activităţilor Rusiei reprezintă o altă metodă cu costuri reduse de a creşte angajamentul american în regiune.

Ţinând cont de limitările actuale ale capacităţilor americane, o măsură pe care Statele Unite o pot lua fără a adăuga o povară financiară majoră, este încurajarea exerciţiilor comune între Turcia, România, Bulgaria şi Ucraina, precum şi exerciţiile între state din Balcani. Turcia a făcut deja demersuri în acest sens în martie 2016, organizând exerciţii de mici dimensiuni cu ceea ce a rămas din flota ucraineană. România şi Bulgaria continua să participe activ la exerciţiile de anvergură ale NATO, fiind prezente la exerciţiul ”Anakonda-16” din luna iunie, în Polonia. Sporirea numărului de exerciţii regionale va consolida coeziunea între forţele armate şi va demonstra hotărârea în faţa presiunilor Rusiei. Un exerciţiu naval de amploare, incluzând unităţi din România, Bulgaria, Turcia şi Ucraina, ar trebui să fie obiectivul imediat al Statelor Unite şi al celor patru puteri regionale. În estul Mediteranei, Ciprul contribuie la exerciţiile ”Noble Dina”, deşi nu are flotă. Astfel, nu prea există impedimente practice privind participarea României şi Bulgariei la exerciţiile navale regionale, ambele state având nave militare de suprafaţă.

Pe termen lung, este necesară o reevaluare radicală a arhitecturii regionale de securitate. O astfel de reevaluare va include, probabil, prezenţa americană pe termen lung în estul Mediteranei, dacă nu şi în Marea Neagră. Un prim pas eficient ar fi crearea unei baze navale americane majore şi permanente pe litoralul Israelului sau Greciei, pentru a reduce costurile implementării şi ale cooperării viitoare cu Aliaţii. De asemenea, este necesară suplimentarea forţelor terestre în Europa de Est. O astfel de arhitectură de securitate trebuie să se extindă dincolo de Marea Neagră şi sudul Europei, incluzând state din estul Mediteranei şi Caucaz. Israelul, Ciprul şi Azerbaidjanul sunt potenţiali parteneri. În ciuda diverselor obstacole politice în calea cooperării între puterile regionale, ameninţarea dominaţiei ruseşti este un îndemn puternic la acţiuni comune pentru ţările din întreaga regiune a Mării Negre, Caucazului, Balcanilor şi estului Mediteranei.

Statele Unite ar avea de câştigat, de asemenea, dacă ar încuraja statele din regiunea Mării Negre să-şi întărească forţele navale. România în particular ar putea beneficia de pe urma achiziţionării unor fregate şi distrugătoare pentru a echilibra avantajul actual al Rusiei. România ar putea utiliza şi rachete cu rază lungă de acţiune pentru a atenţiona navele militare ruseşti.

Când actuala Administraţie americană a preluat puterea acum aproape 8 ani, ea a venit cu o concepţie nouă, netestată şi nejustificată, conform căreia târgurile strategice cu statele adversare, limitarea prezenţei militare regionale a Statelor Unite şi reducerea organismului militar al SUA vor putea asigura echilibrele regionale. Administraţa  a considerat prezenţa puterii ”soft” şi ”hard” a SUA la nivel mondial nu ca un garant al stabilităţii şi păcii, ci mai degrabă ca o provocare ce ar duce la rezultate contrare.

Faptele nu au confirmat această ideologie. Aşa-numitul ”reset” al relaţiilor cu Rusia nu a adus rezultate pozitive. Relaţiile profund nesatisfăcătoare dintre Israel şi SUA au îndemnat liderii israelieni să caute alţi parteneri şi prieteni de încredere. Marea târguială cu Iranul nu a determinat nici moderarea ambiţiilor conducătorilor săi în domeniul programelor nucleare şi de rachete  balistice, nici atenuarea ideologiilor lor jihadiste. În schimb, a sporit considerabil resursele financiare cu care clerul iranian îşi poate îndeplini ambiţiile hegemonice la nivel regional şi pe un plan mai larg. Aşa-numitul „pivot asiatic” este la fel de ştirb ca o bunicuţă care nu a fost niciodată la dentist

Rusia construieşte submarine mai rapide şi mai silenţioase, capacităţi anti-acces în Marea Baltică şi Marea Neagră şi baze militare în Arctica. Schimbarea regimului comunist cu unul hrăpăreţ nu a adus un element de moderaţie în politica externă a Rusiei. Atât comuniştii, cât şi succesorii lor s-au confruntat cu provocări economice serioase, dar fiecare regim a reuşit să le depăşească. Sfidările lui Putin la adresa NATO sunt, în mod convingător, mai agresive şi mai reuşite decât cele ale regimului comunist, în al cărui KGB a servit ca ofiţer superior. Rusia lui Putin este la fel de amorală ca cea a lui Stalin.

Occidentul fie se va împotrivi acestor sfidări, fie va ceda în faţa lor. Astăzi, ca şi în timpul războiului rece, solidaritatea NATO, voinţa membrilor săi de a-şi îndeplini obligaţiile de apărare, rolul de lider al Statelor Unite şi cooperarea regională sunt elemente-cheie pentru pacea şi prosperitatea acestei regiuni şi a întregii Europe.

Câteva concluzii şi recomandări

1.      Evoluţia situaţiei militar-strategice şi politice în regiunea extinsă a Mării Negre are consecinţe dincolo de acest spaţiu, afectând interesele de securitate ale Occidentului, în particular cele ale Statelor Unite şi ale Aliaţilor.

2.      Se pare că o reevaluare a ameninţărilor de securitate pe Flancurile Sudic şi Estic ale NATO este necesară, făcând o diferenţă clară între provocările militare şi cele non-militare.

3.      Trebuie să se acorde un tratament egal vulnerabilităţilor percepute pe cele două paliere ale Flancului Estic – nordul (regiunea baltică) şi sudul (Marea Neagră) - cu accent pe o creştere proporţionată a capacităţilor de avertizare şi descurajare ale Aliaţilor în raport cu  dispozitivul real de forţe pe cele două dimensiuni.

4.      O prezenţă navală şi aeriană permenentă a NATO în Marea Neagră este pe deplin justificată, cu scopul de a corecta dezechilibrul care se creează, posibil pe baze rotaţionale pentru a fi în acord cu prevederile Convenţiei de la Montreaux din 1936.

5.      Este necesară evaluarea realistă a naturii şi scopului conflictelor prelungite din bazinul Mării Negre pentru a pune la punct instrumentele politice şi diplomatice adecvate în vederea dezamorsării potenţialului lor exploziv şi facilitării unei eventuale soluţionări.

6.      Trebuie analizate consecinţele pe termen lung ale anexării ilegale a Crimeei de către Rusia, inclusiv implicaţiile juridice şi economice.

Autori:

Sergiu CELAC, de asemenea editorul lucrării

Seth CROPSEY

Dan DUNGACIU

Iulian FOTA

Cosmin IONIŢĂ

Dr. Seth Cropsey este Senior Fellow la Hudson Institute din Washington şi, de asemenea, director al Center for American Seapower, din cadrul aceluiaşi institut. Cropsey a fost ofiţer de marină din 1985 până în 2004, precum şi Subsecretar adjunct în cadrul Marinei SUA în timpul Administraţiilor lui Ronald Reagan şi George H. W. Bush. Este autorul cărţii ”Mayday: The Decline of American Naval Supremacy”, Editura Overlook Press, 2014.

Majoritatea autorilor români sunt foşti înalţi oficiali şi membri ai Consiliului Ştiinţific al New Strategy Center.

Contribuţii: Răzvan BUZATU şi Alexandru COITA