De ce contează Marea Neagră (partea IV)

New Strategy Center şi Center for American Seapower din cadrul Hudson Institute au realizat în luna iunie un studiu privind provocările de securitate în regiunea Mării Negre. Acest demers comun româno-american îşi propune să contribuie la conştientizarea la nivel aliat a importanţei acestei regiuni pentru securitatea continentului şi insistă asupra necesităţii ca această zonă să se bucure de atenţia cuvenită din partea decidenţilor din SUA.

Schimbarea paradigmei regionale

Văzut cândva ca un teren de controverse şi rivalităţi la intersecţia periferiilor unor mari imperii[1], spaţiul extins al Mării Negre a căpătat în ultima vreme o centralitate proprie şi cumva incomodă. Dinamica regională reclamă o reconsiderare atentă a premiselor teoretice şi a evaluărilor analitice existente pentru a le racorda la noile realităţi, a înţelege ce se întâmplă, a identifica soluţii viabile pentru vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările actuale şi a valorifica oportunităţile care pot apărea pe parcursul acestui proces de profunde transformări.

Instabilitatea generată de Federaţia Rusă în dorinţa sa de a modifica echilibrul strategic în regiune prin recurgerea la forţa militară brută, acţiunile sale menite să blocheze parcursul european al Ucrainei, Republicii Moldova şi Georgiei, utilizarea energiei ca instrument de presiune geopolitică, intervenţiile constante în Balcani şi Orientul Mijlociu, atacarea sistemului liberal de valori, încurajarea discursului extrem-naţionalist şi populist – toate acestea constituie îndemnuri de a anticipa ceea ce ar putea urma şi a descuraja posibile provocări viitoare la adresa stabilităţii şi securităţii regionale.

Concepţia asupra securităţii adoptată oficial de NATO se bazează pe ipoteza că principalele provocări în Europa pot veni din două direcţii. Una este Flancul Estic, întinzându-se de la Marea Baltică până la Marea Neagră şi estul Mediteranei, care include conflictele „îngheţate”, anexarea Crimeei şi confruntările de tip hibrid din estul Ucrainei şi alte locuri. A doua este Flancul Sudic, care include migraţia ilegală masivă, state eşuate, insurecţii militare pe fond etnic, identitar sau religios şi activităţi teroriste. Unele riscuri la adresa intereselor de securitate ale aliaţilor sunt similare, altele diferă substanţial.

În acelaşi timp, indiferent de intenţiile declarate sau diferenţierile sugerate între cele două segmente ale Flancului Estic al NATO şi UE - nordul (regiunea baltică) şi sudul (Marea Neagră cu extindere până în estul Mediteranei) - nevoile lor de securitate sunt în esenţă aceleaşi în termenii de capacităţi de răspuns şi descurajare activă. În plus, în timp ce în segmentul de nord potenţialul conflictual este serios, dar improbabil în actuala conjunctură, în segmentul de sud acesta este cinetic şi în desfăşurare. Este de reţinut faptul că flota Mării Negre se află pe locul 3 ca importanţă în ierarhia forţelor navale ale Rusiei, după flota Nordică şi cea din Pacific, dar înainte de flota din Marea Baltică şi flotila din Marea Caspică.[2]

Demersurile făcute în regiunea Mării Negre începând din 1992 în vederea constituirii unor structuri de cooperare regională, în special în domeniile economic, energetic şi de infrastructură, au stagnat practic şi sunt acum blocate. Preocupările principale au trecut brusc de la căutarea unor domenii de cooperare constructivă la gestionarea provocărilor strategice ce rezultă din modificarea drastică a echilibrului militar regional, mai ales în sfera forţelor navale şi aeriene, şi a consecinţelor juridice şi teritoriale previzibile ale anexării Crimeei de către Rusia, inclusiv în ceea ce priveşte spaţiul maritim.

Recentele evoluţii din Balcani, amplificate de criza migraţiei, generează preocupări legitime în acest context. Acordurile de la Dayton, care au pus capăt războaielor din fosta Iugoslavie, şi-au îndeplinit menirea, dar în acelaşi timp au antrenat o seamă de consecinţe neintenţionate care ar mai putea căpăta un potenţial exploziv. Perspectiva aderării viitoare la UE acordată ţărilor din Balcanii de Vest s-a concentrat în principal pe aspectele legate de tranziţie, precum armonizarea legislaţiei şi construirea capacităţii de bună guvernanţă, acordând mai puţină atenţie problemelor politice nerezolvate şi tensiunilor latente.

Nu este o exagerare să spunem că regiunea Mării Negre şi Balcanii concentrează în prezent vulnerabilităţile pe care NATO le-a identificat pentru flancurile Estic şi Sudic ale Alianţei. Aranjamentele politice consfinţite prin Actul Final de la Helsinki din 1975 şi înţelegerile subsecvente privind controlul armamentelor, care au marcat sfârşitul războiului rece, au devenit acum nefuncţionale, în timp ce – conform ministrului rus al Apărării – o nouă arhitectură de securitate în Europa este dificil de construit din cauza lipsei acute de încredere reciprocă.[3] Transformarea militară accelerată a Rusiei şi acţiunile fizice întreprinse din primăvara anului 2014 schimbă practic termenii de referinţă ai relaţiei Rusia-NATO. Într-o logică distorsionată, orice reacţie din partea Alianţei la tentativele Rusiei de a schimba prin forţa armelor status quo strategic este interpretată abuziv ca o provocare, necesitând răspunsuri „adecvate”, creându-se astfel o spirală periculoasă a escaladării cu final incert.[4]

Circumstanţele schimbătoare necesită reafirmarea determinării şi interesului strategic al UE şi NATO de a păstra cele două regiuni (Marea Neagră şi Balcanii) pe orbita euroatlantică prin măsuri concrete care să consolideze opţiunea lor democratică, stabilitatea şi securitatea acestora. Avansul strategic al Rusiei poate fi contracarat prin includerea celor două regiuni într-un concept regional consolidat, reflectat în politicile şi programele specifice ale Occidentului, cu ajustări corespunzătoare de accent şi nuanţă. Într-un remarcabil demers vizionar, comunităţile diplomatică şi academică din Statele Unite au identificat din vreme considerentele de ordin strategic şi moral care susţin o viziune integrată a viitorului regiunii Mării Negre în corelaţie cu Balcanii şi Orientul Mijlociu.[5] Viitorul prevăzut se întâmplă acum.

Regina Maria, una dintre cele trei fregate ale României

În mod tradiţional, politicile regionale ale României, modelate de aşezarea sa geografică şi experienţa istorică, s-au concentrat pe 3 direcţii principale: dimensiunea central-europeană şi, în continuare, vestică (cu o componentă danubiană), dimensiunea estică (inclusiv regionalismul la Mareai Neagră) şi dimensiunea balcanică. În urma aderării la NATO şi UE şi asumării poziţiei comune a Aliaţilor faţă de Vecinătatea Estică şi Balcanii de Vest, România şi-a consolidat postura de securitate naţională şi legăturile cu un sistem de valori care este şi al său, precum şi cu surse durabile de prosperitate. Atingându-şi astfel obiectivele strategice pe dimensiunea central-europeană şi vestică, acţiunile regionale constructive ale României s-au putut concentra pe promovarea cooperării în regiunea Mării Negre şi îmbunătăţirea treptată a relaţiilor cu ţările din Balcani prin angajamente bilaterale şi trilaterale. Mediul geopolitic schimbat impune acum României regândirea priorităţilor sale regionale în concordanţă cu realităţile dinamice ale momentului şi asumarea responsabilităţilor aferente alături de prietenii şi aliaţii săi.

Atenţie la „lebedele negre”

S-au întâmplat atâtea surprize în regiunea extinsă a Mării Negre în ultima perioadă încât orice încercare de a ghici ceea ce ar mai putea urma este o sarcină ingrată. Există, totuşi, o serie de evoluţii ipotetice care, deşi improbabile, ar putea deveni realitate, cel puţin teoretic. Ordinea în care sunt prezentate mai jos nu indică gradul lor de probabilitate. În toate scenariile prezentate accidentul, eroarea umană sau calculul greşit reprezintă o posibilitate.

- Reluarea ostilităţilor militare, de această dată la nivel interstatal, între Rusia şi Ucraina. Aceasta s-ar putea întâmpla ca urmare a unei ofensive majore a uneia dintre părţi în regiunile separatiste din Donbas, în cazul eşuării proceselor Minsk I şi II. O altă variantă ar fi o acţiune deliberată a Rusiei pentru a asigura un coridor terestru către Crimeea în tentativa de a resuscita, măcar parţial, conceptul proiectului „Novorossia”.

- O confruntare directă, de intensitate medie, între Rusia şi Turcia. Aceasta ar fi posibilă în eventualitatea unui război deschis între Armenia şi Azerbaidjan pentru enclava Nagorno-Karabach, forţând Moscova şi Ankara să susţină una dintre părţi. Un alt declanşator ar putea fi un incident aerian sau naval serios care ar provoca o reacţie disproporţionată. În ambele cazuri NATO ar avea de luat o decizie dificilă.

- Slăbirea substanţială a instituţiilor europene, reformatarea drastică sau chiar dizolvarea UE aşa cum o ştim noi. Într-un astfel de scenariu, angajamentele de apărare ale unor state vestice şi central-europene în cadrul NATO s-ar putea reduce considerabil. Statele membre şi partenere de pe Flancul Estic ar fi  cele mai expuse.

- Activarea conflictului în Transnistria. Această provincie separatistă a Republicii Moldova este situată între Ucraina şi România, dar are o prezenţă militară rusă. Ucraina ar putea fi tentată să acţioneze pentru a-şi asigura controlul durabil asupra portului Odesa, de importanţă vitală. De asemenea, sunt verosimile acţiuni caracteristice războiului hibrid din partea Rusiei pentru a zădărnici aspiraţiile Republicii Moldova de a accede la UE (şi, posibil, la NATO), profitând de situaţia politică fluidă din această ţară.

- Tensiuni serioase în legătură cu statutul spaţiului maritim ca rezultat al încorporării Crimeei de către Rusia. În absenţa unei delimitări formale, de natură juridică a apelor teritoriale şi spaţiului aerian, a platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, Rusia acţionează unilateral, impunându-şi prin forţă pretenţiile şi recurgând la confiscarea unor active. În baza dreptului internaţional şi practicilor acceptate, minimum ce se poate întâmpla este demararea unei serii de litigii şi cazuri de arbitraj costisitoare.

Autori:

Sergiu CELAC, de asemenea editorul lucrării
Seth CROPSEY
Dan DUNGACIU
Iulian FOTA
Cosmin IONIŢĂ

Dr. Seth Cropsey este Senior Fellow la Hudson Institute din Washington şi, de asemenea, director al Center for American Seapower, din cadrul aceluiaşi institut. Cropsey a fost ofiţer de marină din 1985 până în 2004, precum şi Subsecretar adjunct în cadrul Marinei SUA în timpul Administraţiilor lui Ronald Reagan şi George H. W. Bush. Este autorul cărţii ”Mayday: The Decline of American Naval Supremacy”, Editura Overlook Press, 2014.

Majoritatea autorilor români sunt foşti înalţi oficiali şi membri ai Consiliului Ştiinţific al New Strategy Center.

Contribuţii: Răzvan BUZATU şi Alexandru COITA.

[1] Profesorul Charles King (Georgetown University) a intitulat, în ordine cronologică, fiecare capitol al cărţii sale după numele dat mării de puterile dominante ale timpului, în limba fiecăreia. Charles King, The Black Sea: A History, Oxford University Press, 2004.
[2] „Black Sea Fleet projects Russian power westwards”, Oxford Analytica Daily Brief, 15 aprilie 2016.
[3] Pavel Felgenhauer, „Kremlin paranoia overwhelms Russia”, în Eurasia Daily Monitor, Jamestown Foundation, volume 13, issue 83, 28 aprilie 2016.
[4] Andrew Monoghan, „No going to Business as Usual for NATO and Russia”, Chatham House (RIIA) online, Londra, 25 aprilie 2016.
[5] Ronald D. Asmus şi Bruce Jackson, „The Black Sea and the frontiers of freedom”, în Policy Review No. 125, Washington, D.C., iunie-iulie 2004.