În vâltoarea de ştiri care s-a format în jurul administraţiei prezidenţiale din Statele Unite, pe marginea unei palete de subiecte remarcabil de variată, de la o posibilă colaborare între membri ai campaniei electorale Trump şi membri ai serviciilor de informaţii din Federaţia Rusă, până la haosul cotidian din spatele cortinei Casei Albe pretins de jurnalistul Bob Woodward în noua sa carte Frica: Trump la Casa Albă, o dezvăluire publicată de New  York Times cu referire la un efort activ şi susţinut din partea Departamentului Justiţiei şi FBI de a recruta mai mulţi oligarhi din Rusia, persoane care formează o parte importantă a fundaţiei puterii lui Vladimir Putin, a primit, în mod injust, relativ puţină atenţie.

În primul rând, trebuie precizat că articolul din New  York Times se bazează pe mărturia anonimă a unor „oficiali americani“, din cele două instituţii de securitate menţionate mai sus, precum şi pe o serie de documente distribuite de Departamentul de Justiţie, sub administraţia Trump,  către republicanii din Congres, documente care detaliază interacţiunile dintre Bruce Ohr, un angajat al Departamentului, şi Christophor Steele, fostul spion britanic care a compilat dosarul eponim, la cererea şi finanţarea campaniei lui Hillary Clinton, în cadrul unui efort de a găsi informaţii compromiţătoare pentru atunci candidatul Donald Trump. Cei doi erau implicaţi înainte de anunţul candidaturii de către Donald Trump într-un efort activ de recrutare a unor oligarhi ruşi pentru FBI, în vederea combaterii crimei organizate provenite din această ţară. Pe măsură ce campania prezidenţială a avansat şi Steele a acceptat să colaboreze cu campania Clinton în timp ce soţia lui Ohr lucra pentru compania Orbis Business Intelligence, responsabilă cu compilarea dosarului Steele, Steele şi Ohr s-au văzut în mijlocul unui război politic intern a cărui final nu se întrevede nici astăzi.

Jurnalişti de la publicaţii cu înclinaţii conservatoare, precum Washington Examiner şi The Hill, au insistat asupra conţinutului conversaţiilor dintre Steele şi Ohr care fac referire la compilarea infamului dosar şi mai puţin asupra efortului mai vechi al acestora de a contacta şi cultiva“ „şase oligarhi ruşi“, efort care i-a adus în mijlocul campaniei prezidenţiale. Preferinţa presei conservatoare de peste ocean pentru conversaţiile legate de dosar şi nu despre efortul de recrutare a oligarhilor se explică prin faptul că această colaborare între un oficial al Departamentului Justiţiei sub administraţia Obama şi un contractor al campaniei Clinton reprezintă un punct cheie al discursului lui Donald Trump şi al susţinătorilor săi, cu privire la existenţa unui aşa-numit deep state, un grup de birocraţi cu vechime în ramura executivă şi în aparatul de securitate american care nu priveşte cu ochi buni abordarea considerată reformistă de administraţia Trump, abordare subsumată mesajului drain the swamp“.

Termenul „a cultiva“, folosit de sursele anonime care s-au confesat jurnaliştilor de la New York Times, reprezintă în vocabularul folosit de comunitatea de intelligence aplicarea unor proceduri riguros şi amănunţit descrise agenţilor FBI, în vederea evaluarii utilităţii, loialităţii şi vulnerabilitatea unei potenţiale Surse Umane Confidenţiale (Confidential Human Sourse - CHS). Aceste proceduri au fost dezvăluite de publicaţia The Intercept, unde activează, printre alţii, Glen Greenwald, fostul jurnalist de la The Guardian, primul care a publicat informaţiile şi documentele furate de Edward Snowden, fostul angajat NSA.

În manualul CHS publicat în septembrie 2015, un document de peste 200 de pagini etichetat drept SECRET // NOFORN (document secret care este interzis să fie împărtăşit cu cetăţeni străini) şi utilizat de FBI pentru a detalia metodologia din spatele practicii Biroului cu privire la aceste surse, se menţionează că informatorii pot să opereze pe teritoriul altui stat fără ca Biroul să aibă obligaţia să notifice respectivul stat. Intră în scenă Oleg Deripaska. Oligarhul rus este o mai veche cunoştinţă a FBI, care l-a contactat în 2009, când acesta ar fi folosit 25 de milioane de dolari din propriile fonduri pentru a contribui la o operaţiune de salvare a fostului agent FBI Robert Levinson, capturat în Iran, unde lucra drept contractor pentru CIA.


Vladimir Putin FOTO EPA

Cine este Oleg Deripaska şi care este legătura sa cu Vladimir Putin?

Oleg Deripaska este un om de afaceri rus născut în 2 ianuarie 1968 în oraşul Dzerjinsk, regiunea Nijni Novgorod. A copilărit în Ţinutul Krasnodar, oraşul Ust-Labinsk, în îngrijirea parţială a bunicilor săi. În acest articol Lunch with FT din 2010, Oleg Deripaska ia masa cu jurnalistul Financial Times Gideon Rachman, unde discută atât elemente din viaţa privată, cât şi legate de ascensiunea sa profesională, dintr-o zonă rurală, relativ săracă a Uniunii Sovietice, la una din cele mai influente persoane din Rusia şi o piesă din ce în ce mai importantă în relaţia complexă dintre Washington şi Moscova.

Rachman face o treabă foarte bună în a ne cufunda în scena din restaurantul St. John din Londra. Descrierea bogată a încăperii, meniului şi alegerilor culinare ale celor doi participanţi au rolul de a pune cititorul faţă în faţă cu oligarhul ascetic cu ochi albaştri care povesteşte cum şansa unei educaţii excelente în fizica nucleară la Universitatea de Stat din Moscova şi haosul transformat în oportunitate a anilor 90’ l-au propulsat într-o poziţie de reală putere pe orbita Kremlinului. De asemenea, în acest portret pe care Rachman îl creionează vedem foarte clar un supravieţuitor. Mediul sălbatic al unei Rusii cuprinse de un capitalism pentru care nu era pregătită l-au împins pe Deripaska să îşi pună o serie de întrebări dure cu privire la viitorul său, atât nesiguranţa zilei de mâine, cât şi necunoscutul pesimist al viitorului îndepărtat. Acesta declară pentru FT că în 1993, după absolvirea studiilor academice, Nu aveam bani. Asta era o întrebare pragmatică în fiecare zi. Cum reuşesc să cumpăr mâncare şi să nu mor de foame?

Folosindu-se de cunoştiinţele acumulate în perioada de studii, precum şi de disciplina conferită de un stagiu militar de doi ani în cadrul Forţelor de Rachete Strategice Ruse, Oleg a reuşit să performeze într-o carieră de trader de metale şi arbitraj comercial, investind ulterior profiturile sale în achiziţia unei porţiuni de 20% în turnătoria Sayanogorsk, din estul Rusiei, ceea ce l-a transformat în al doilea acţionar, după statul rus. Determinarea lui Deripaska în managementul companiilor sale este exemplificat de o observaţie ciudată pe care i-a făcut-o lui Rachman, spunând că dormea uneori pe podeaua fabricii pentru a evita o preluare ostilă a companiei

La 26 de ani era deja directorul general al companiei iar 3 ani mai târziu înfiinţa Sibirsky Aluminium Group, care în 2000 a fuzionat cu Millhouse Capital, companie deţinută de un alt oligarh rus, Roman Abramovici, pentru a forma RUSAL. În 2007, printr-o fuziune cu SUAL, o altă companie de profil din Rusia, şi Glencore, o multinaţională anglo-elveţiană, s-a născut United Company RUSAL , cea mai mare companie de aluminiu din lume până în 2015, când a fost întrecută de China Hongqiao Group. În 1997, Deripaska a fondat compania Basic Element, vehiculul principal de control al investiţiilor tot mai diversificate ale magnatului rus, investiţii grupate sub această nouă umbrelă în şase sectoare: energie şi minerit, producţie, servicii financiare, construcţii şi imobiliare, agribusiness şi managementul aeroporturilor.

Instinctul de supravieţuitor l-a ajutat să treacă şi peste criza financiară din 2008. Ca urmare a unei scăderi dramatice a cererii de materii prime pe piaţa globală, averea personală a lui Deripaska a scăzut de la 28 de miliarde la 10 miliarde de dolari. Totuşi, în ciuda acestei puternice lovituri, Deripaska a supravieţuit, cu siguranţă şi datorită excelentelor conexiuni politice pe care şi le-a cultivat, în primul rând prin căsătoria cu Polina Yumashev, fiica lui Valentin Yumashev, şeful de personal al lui Boris Elţin dar şi prin faptul că este unul din oligarhii din era Elţin care s-au conformat regulilor impuse de Putin. Spre deosebire de Mihail Hodorkovski sau Boris Berezovski, Deripaska a înţeles că pentru a supravieţui, trebuie să cedeze, în primul rând imagologic, în faţa lui Putin, a cărui imperativ era şi este să aibă controlul tactic şi simbolic asupra oligarhiei, pentru a-şi consolida caracterul mesianic, providenţial, care îi legitimizează în faţa electoratului rus, disperat după un simţ al stabilităţii şi al mobilităţii sociale generaţionale.

Într-un incident din iunie 2009, raportat de The Telegraph din orăşelul Pikalyovo, Putin l-a umilit public pe Deripaska, după ce muncitorii la o fabrică din localitate patronată de acesta au blocat un drum naţional şi au creat un ambuteiaj lung de 250 de mile. Îngrijorat că protestele ar putea să scape de sub control şi ar putea genera neplăceri serioase pe plan politic, Putin a apelat la autoritatea sa şi s-a erijat în salvatorul muncitorilor din Pikalyovo, mustrându-l dur pe Deripaska. Privindu-l în faţă, Putin l-a întrebat pe Oleg De ce toată lumea fugea precum gândacii înainte să sosesc aici? De ce nimeni nu a fost capabil să ia decizii?“. La finalul umilinţei, după că Deripaska a fost obligat să semneze un document prin care se obliga să achite restanţele salariale în valoare de aproximativ 1.340.000 de dolari până la finele zilei, Putin a clamat Şi dă-mi pixul înapoi.Totuşi, acest lucru nu ar trebui să obtureze o relaţie de altfel excelentă cu Kremlinul, relaţie adeseori fructuoasă şi utilă pentru Oleg.

Deripaska a fost unul din cei mai loiali oligarhi faţă de Putin. În acest articol Bloomberg, autorul citează un interviu Financial Times din 2007 cu oligarhul rus, în care acesta din urmă clama faptul că ar ceda afacerile sale statului rus, dacă Moscova ar veni cu această cerinţă. De asemenea, autorul Leonid Bershidsky citează articole din perioada în care a fost editor la publicaţia rusă Slon.ru, în care se demonstrează faptul că statul rus a fost în general receptiv la cererile venite din partea companiilor controlate de Deripaska. Spre exemplu, Ministerul Sănătăţii a aprobat achiziţia a 11.000 de ambulanţe fabricate de GAZ, companie controlată de Oleg prin intermediul Basic Element.

Aprilie 2018 a reprezentat o nouă bornă în seria de lovituri primite de oligarhul rus, odată cu includerea sa pe lista de sancţiuni emise de administraţia Trump, prin intermediul Office of Foreign Assets Control – OFAC. Departamentul Trezoreriei a emis în data de 6 aprilie un comunicat prin care îl include pe Deripaska pe această listă de sacţiuni, alături de alţi cinci oligarhi ruşi, printre care Igor Rotenberg, Kirill Shamalov, Andrei Skoch, Viktor Vekselberg şi Suleiman Kerimov. Din cele 12 companii care au fost incluse pe listă, opt reprezintă principalele companii controlate de Deripaska. De ce este tocmai acest oligarh rus subiectul principal al sancţiunilor?

Un răspuns congruent cu argumentaţia prezentată în comunicatul Trezoreriei este relaţia lui Deripaska cu Paul Manafort, fostul director de campanie electorală pentru Donald Trump, în alegerile prezidenţiale din 2016, şi unul din primele personaje care au pledat vinovat cu privire la acuzaţii de fraudă bancară, evaziune fiscală, obstrucţionarea justiţiei, fals în declaraţii, în cadrul anchetei conduse de Robert Mueller cu privire la interferenţa şi posibila colaborare a serviciilor de informaţii ruse cu oficiali ai campaniei Trump. Astfel, The Atlantic a publicat în octombrie 2017 o serie de e-mailuri prin care Manafort se oferea să ofere informaţii cu privire la campania Trump lui Deripaska, prin intermediul unui cetăţean ucrainean numit Konstantin Kilimnik, în schimbul cărora să primească înlesniri financiare cu referinţă la datoriile sale faţă de magnatul rus, datorii care se acumulaseră până în jurul sumei de 20 de milioane de dolari. Mai mult, Business Insider relatează faptul că un ordin judecătoresc recent făcut public demonstrează faptul că Manafort a fost într-adevăr beneficiarul unui împrumut de 10 milioane de dolari din partea oligarhului. Această activitate malignă, după cum a fost caracterizată de Departamentul Trezoreriei, s-ar putea să nu fie singurul motiv pentru mutarea atenţiei asupra lui Oleg Deripaska. Revenind la articolul Bloomberg citat mai sus, autorul Bershidsky propune teoria conform căreia motivaţia este una mai degrabă economică, United Company RUSAL reprezentând un competitor important pentru producătorii interni din Statele Unite.

Aşa cum se prezintă în acest raport din septembrie 2017 al Energy Information Administration (EIA), producţia internă de aluminiu a scăzut cu 50% faţă de septembrie 2015. Această producţie se suprapune cu foarte multe regiuni din Statele Unite care au votat în favoarea lui Donald Trump în campania prezidenţială din 2016. Prin urmare, există o motivaţie solidă pentru administraţia Trump să restricţioneze importurile RUSAL şi, în acelaşi timp, să sancţioneze un actor important în ancheta Mueller, încercând să demonstreze o atitudine dură faţă de Rusia, în contrast cu discursul împăciuitor al lui Donald Trump vis-a-vis de omologul său, Vladimir Putin. Impactul acestor sancţiuni a fost unul destul de puternic, având în vedere faptul că 14.4% din cifra de afaceri al holdingului En+, care controlează 48% din RUSAL, provine din Statele Unite. Mai mult, în data de 8 martie, în prima luni după includerea pe lista de sancţiuni OFAC, averea personală a lui Deripaska a scăzut cu 15%, ceea ce înseamnă o pierdere de 1.1. miliarde de dolari, conform Indexului Bloomberg al Miliardarilor. Prin urmare, Oleg a resimţit o lovitură şi măsuri au fost luate pentru a mitiga efectele acestor sancţiuni şi pentru a încuraja guvernul american să le ridice.

Surprinzător, în data de 23 aprilie, Trezoreria a emis un nou comunicat de presă prin care anunţă că extinde o relaxare a sancţiunilor cu privire la persoanele juridice şi fizice care nu provin din Statele Unite şi fac tranzacţii cu RUSAL şi subsidiarele acesteia până în data de 23 octombrie, anul curent. Comunicatul reiterează totuşi necesitatea ca Deripaska să renunţe la orice formă de control asupra companiei, pentru a se putea lua în considerare eliminarea sancţiunilor. În mai, anul curent, Oleg a demisionat din poziţia de preşedinte al consiliului de administraţie Rusal, împreună cu directorul executiv Alexandra Bouriko şi alţi şapte directori care fuseseră numiţi de Deripaska, într-un efort de disociere a acestuia din urmă de producătorul de aluminiu. De asemenea, oligarhul a demisionat dintr-o poziţie similară din cadrul En+. În august a revenit cu o propunere pentru Departamentul Trezoreriei, prin care se doreşte relaxarea sancţiunilor şi eventual, eliminarea lor.

Conform Financial Times, propunerea depusă la OFAC presupune transferul a aproximativ 25% din acţiunile lui Deripaska în cadrul En+, de la 70% la 45%, printr-un transfer a acestui procent către VTB, o bancă din Rusia cu legături documentate cu Kremlinul. Mai mult, Deripaska ar fi promis că orice fel de dividente încasate de pe urma acţiunilor rămase în controlul său vor fi redirecţionate într-un cont escrow, la care va avea acces doar în eventualitatea ridicării integrale a acţiunilor îndreptate împotriva sa. De asemenea, oligarhul ar fi acceptat să semneze un acord opozabil în justiţie prin care se obligă să nu voteze în cadrul consiliului de administraţie în opoziţie faţă de voturile a doi directori En+, numiţi independent şi de cetăţenie americană.

Reprezentanţii legali ai magnatului au venit şi cu o propunere suplimentară de activare a unui acord de transfer al acţiunilor între RUSAL şi Glencore, prin care acţiunile controlate de Deripaska ar scădea sub pragul de 45%. Trebuie să luăm în considerare şi faptul că luna aprilie a marcat cel mai mare preţ pe tonă metrică a aluminiului în ultimii şapte ani, cu un vârf de 2.537 de dolari la mijlocul lui aprilie, ceea ce înseamnă că un eventual eşec al acestor negocieri ar provoca un val de repercusiuni globale pentru producătorii de aluminiu dar şi pentru companiile care depinde ce această materie primă. În acelaşi timp, Deripaska a ameninţat că în cazul în care En+ nu ajunge la un acord cu Trezoreria, ia în considerare o vânzare către China sau o naţionalizare, ceea ce ar constitui, de asemenea, un risc pentru Statele Unite.

Revenind la relaţia oligarhului cu Vladimir Putin, cu siguranţă că dependenţa lui Deripaska faţă de bunăvoinţa Kremlinului l-au făcut să acorde atenţie semnalelor venite dinspre Manafort, prin intermediul lui Kilimnik, reprezentând şansa omului de afaceri de a consolida relaţia cu Vladimir Putin, prin accesul pe care îl putea oferi în interiorul campaniei prezidenţiale a unui posibil viitor preşedinte american. Totuşi, chiar dacă Deripaska a fost numit oligarhul lui Putin“, acesta a înţeles că diversificarea relaţiilor politice este cel puţin la fel de importantă precum diversificarea unui portofoliul de investiţii. În 2009, Deripaska a fost implicat în eforturile FBI de a-l repatria pe Robert Levinson, fost angajat al Biroului, capturat în Iran de o grupare ostilă Statelor Unite, cu potenţiale legături cu Garda Revoluţionară, legături negate de guvernul de la Teheran la respectivul moment. Conform New York Times, afacerile şi legăturile lui Oleg în Iran ar fi putut facilita eliberarea lui Levinson, magnatul fiind dispus să cheltuie milioane de dolari, în schimbul eliminării interdicţiei de a intra pe teritoriul Statelor Unite, ca urmare a acuzaţiilor că ar avea legături cu crima organizată din Rusia.

Chiar dacă colaborarea cu Deripaska nu a fost fructuoasă în cazul lui Levinson, coroborând această realitate cu mărturiile anonime citate de New York Times, cu privire la efortul Departamentului de Justiţie şi al FBI de a transforma în surse aproximativ şase oligarhi ruşi, ne dăm seama că aparatul de securitate al Statelor Unite înţelege clar faptul că singurul mod prin care se poate afecta comportamentul lui Vladimir Putin, în direcţia intereselor Washingtonului şi al aliaţilor, inclusiv o posibilă înlăturare a acestuia de la conducerea Rusiei, fie înainte de termen, fie la termen, cu un personaj favorabil, depinde de structura puterii din jurul Kremlinului iar oligarhii reprezintă poate cel mai important grup în această ecuaţie, după serviciile de informaţii şi armată.


FOTO 123 RF

Ipocrizia percepută de comunitatea internaţională – un adversar real pentru Statele Unite

Încercările Moscovei de a influenţa rezultatul alegerilor prezidenţialeamericane din 2016 este un fapt acceptat în Vest, cel puţin de către reprezentanţii comunităţii de intelligence aliate, iar pledoaria din spatele criticilor cei mai vehemenţi împotriva Rusiei este că acţiunile sale maligne au vizat sanctitatea procesului electoral american, un element care defineşte Statele Unite şi reprezintă coagularea reală a unor valori americane esenţiale precum democraţia, egalitatea şi libertatea individuală. Analizând informaţiile diseminate de New York Times, putem să presupunem, cu un grad ridicat de încredere, că eforturile FBI, DOJ şi CIA de a contacta anumiţi oligarhi ruşi, pentru a combate crima organizată sau pentru a rezolva cazuri punctuale, precum cel al lui Levinson, nu au cum să ignore elefantul din cameră: proximitatea acestor indivizi faţă de Vladimir Putin şi impactul social pe care îl are sănătatea financiară a companiilor pe care oligarhii le conduc şi reverberaţiile politice pe care acest impact social le poate declanşa. Cu alte cuvinte, într-o cheie raţională şi pragmatică, dacă informaţiile anonime puse la dispoziţie de New York Times sunt reale, FBI şi DOJ nu aveau cum să nu aibă în vedere o strategie pe termen lung de a sădi şi încuraja intriga de palat la Kremlin, pentru a favoriza anumiţi indivizi cu o viziune favorabilă Vestului si Statelor Unite, în detrimentul unor elemente mai conservatoare, care ar prefera aventurismul geopolitic şi agresiunea aliaţilor şi partenerilor NATO.

Această susţinere şi încercare de cultivare a unor oligarhi ca CHS reprezintă echivalentul interferenţei pe care Kremlinul a avut-o în procesul electoral american. Este o strategie ambiţioasă, realistă, cu potenţial dar şi foarte riscantă în acelaşi timp. În primul rând, era foarte puţin probabil ca aceste încercări să nu fi fost descoperite, mai devreme sau mai târziu, de FSB. Faptul că această informaţie şi-a găsit drumul în paginile din New York Times, de altfel o publicaţie apropiată de serviciile de informaţii din Statele Unite, denotă că operaţiunea este cel puţin amânată, dacă nu chiar închisă, ceea ce înseamnă că declaraţiile lui Deripaska, conform cărora ar fi denunţat orice fel de implicare a Kremlinului în alegerile americane şi că ar fi notificat guvernul rus cu privire la interacţiunile cu FBI sunt adevărate. Deripaska a rămas loial lui Putin, deoarece este suficient de realist să înţeleagă că pe termen scurt şi mediu, supravieţuirea sa depinde de bunăvoinţa preşedintelui rus.

Bineînţeles, nu putem şti cu certitudine nici dacă această operaţiune a fost reală, nici dacă a luat sfârşit sau dacă a produs rezultate a căror efecte nu le putem cupla cu această ipoteză dar este cert că în cazul în care aparatul de securitate american a făcut eforturi susţinute să recruteze oligarhi ruşi, Vladimir Putin a evaluat asta drept o ameninţare semnificativă la puterea şi autoritatea sa, fiind conştient de faptul că se află în vârful unei piramide sociale complexe, unde banii şi influenţa celor mai bogaţi magnaţi ruşi poate să-i provoace serioase provocări politice.

 De ce cred că această strategie a FBI şi DOJ este una greşită? În primul rând, aşa cum am argumentat anterior, Rusia joacă un joc în care nu urmăreşte victoria propriu-zisă împotriva Vestului, victorie tradusă într-un obiectiv clar, cuantificabil, ci supravieţuirea sa în forma actuală. Este un joc în care are o strategie pe termen infinit, prin care se mizează pe epuizarea voinţei adversarului de a aplica presiune şi a genera pierderi Federaţiei Ruse în imediata sa vecinătate. Prin urmare, o astfel de escaladare nu face decât să perpetueze coşmarul existenţial al lui Putin, anume că Vestul, şi în special Statele Unite, vor să îl vadă trecând prin aceeaşi soartă ca Saddam Hussein sau Gaddafi, zdrobit de furia unei revoluţii colorate. Această stare de fapt accentuează comportamentul agresiv al Moscovei şi creşte riscul unei escaladări, ceea ce este foarte periculos având în vedere faptul că optica Rusiei este una de luptă existenţială, evaluând riscul unei escaladări drept acceptabil, faţă de nivelul de implicare pe care îl are Statele Unite în această relaţie.

În al doilea rând, chiar dacă susţin şi apreciez ambiţia strategiei FBI şi a comunităţii de intelligence din Statele Unite, de a profita de vulnerabilităţile oligarhilor pentru a penetra cercul de putere al lui Putin şi a influenţa politica interna şi externă a Rusiei, ea ar putea fi privită, şi susţinută foarte multe argumente pertinente, drept o ingerinţă grosieră în afacerile interne ale unui stat suveran şi independent. Chiar dacă Rusia a atacat un proces electoral pur democratic iar FBI şi DOJ au vizat o structură verticală de putere, caracteristică autoritarismului, acest efort rămâne o ingerinţă şi riscă să facă facilă asocierea Statelor Unite cu ipocrizia politică, prin faptul că critică în mod deschis atacul Rusiei asupra alegerilor americane dar, în acelaşi timp, a avut un program secret prin care s-a dorit cultivarea unor oligarhi ruşi, oligarhi care reprezintă unul din picioarele pe care stă scaunul lui Putin. Nu vreau să critic realismul abordării FBI asupra acestui efort. Cu siguranţă că acest subiect trebuia explorat dar ar fi trebuit să ia în considerare că strategia lui Putin de a pedepsi fără echivoc pe acei oligarhi (şi nu numai) care au deviat de la linia politică, a fost una foarte eficientă şi că tentativa de recrutare a acestor personaje era una aproape sigur sortită eşecului. Mai mult, prin dezvăluirea din presă a existenţei acestui program, există riscul ca presa de casă a lui Putin să atace Washingtonul pentru ipocrizia de care dă dovadă, atunci când critică Moscova pentru interferenţa în afacerile interne ale altor state.

Momentan, la acest nivel de diseminare a informaţiei, nu putem ştii cu siguranţă dacă acest efort al FBI şi al Departamentului Justiţiei s-a sfârşit sau dacă este latent, cu alte potenţiale surse tatonate spre a fi recrutate. Cert este că caracterul secret al acestor operaţiuni este critic pentru a mitiga riscul de a fi etichetaţi drept ipocriţi de adversari în faţa comunităţii internaţionale, într-o perioadă în care administraţia Trump a reuşit oricum să înstrăineze câţiva aliaţi tradiţionali, printre care Franţa, Germania sau Canada. Explicaţia propusă de sursele anonime ale New York Times, anume că au ales să facă aceste informaţii publice pentru a preveni administraţia Trump să demonizeze anumiţi angajaţi ai Departamentului Justiţiei, care în opinia preşedintelui, ar fi complotat cu campania Clinton pentru a produce infamul dosar Steele este infantilă, dintr-un unghi de securitate naţională. Din păcate, aceste surse au ales să facă publică o informaţie critică doar pentru a influenţa un conflict politic intern, ceea ce denotă fie o slabă înţelegere a priorităţilor de securitate naţională din partea unor profesionişti în domeniu, fie că această operaţiune este închisă.

Într-un final, chiar dacă adesea agenţiile de informaţii au trebuit să întreprindă acţiuni chestionabile din punct de vedere moral, juridic sau al valorilor naţionale, acestea au avut în spate adevărul dictonului machiavelic scopul scuză mijloacele“, iar caracterul secret al activităţilor lor a insulat publicul de o realitate complexă şi brutală pentru care de cele mai multe ori nu este pregătit. Prin urmare, ceea ce Statele Unite ar trebui să înveţe din acest episod este că cercul de putere din jurul lui Vladimir Putin este greu de penetrat datorită mizei existenţiale pe care oligarhii o resimt în funcţie de cum sunt percepuţi de Kremlin dar, în acelaşi timp, sancţiunile pot fi o unealtă utilă în influenţarea lor şi a lui Putin. Stabilitatea macroeconomică pe care Putin îşi bazează susţinere electorală depinde foarte mult şi de stabilitatea oligarhilor şi a afacerilor acestora. După cum am văzut, sancţiuni care sunt construite corect, pot să determine schimbări de comportament şi pot, într-un final, să aducă oligarhii la masa negocierilor cu parteneri străini, fie în romanticul Paris, fie în rusificata Londra sau în deja tradiţionalul loc de întâlnire numit Viena.