Dan Dungaciu, Petrişor Peiu: Orban Viktor a trecut mai multe linii roşii. Bucureştiul hrăneşte crocodilul în continuare

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Premierul Ungariei , Viktor Orban FOTO EPA
Premierul Ungariei , Viktor Orban FOTO EPA

Bucureştiul a adoptat o politică de concesii şi de evitare a punerii Budapestei în faţa consecinţelor faptelor sale, acceptând năstruşniciile deloc inocente ale lui Orban Viktor, considerând că, dacă îl vor lăsa să facă câte o prostioară, acesta se va potoli, astâmpărându-şi setea de provocare. Această politică a devenit aşadar discutabilă şi un semn vădit de slăbiciune, susţin analiştii Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu.

Există un cuvânt în limba engleză cu profunde implicaţii pe arena internaţională dar greu traductibil în limba română – appeasement. Nu există o traducere consacrată. Sensul cel mai bun ar fi de politică împăciuitoristă, fiind vorba, în esenţă, despre tendinţa spre compromis a unei părţi, chiar cu încălcarea unor principii asumate şi consacrate, cu scopul evitării conflictului sau a războiului. Exemplul clasic este politica guvernului britanic condus de Neville Chamberlain, ilustrată prin Tratatul de la München din 1938. 

Politica de concesii, împăciuitoristă, nu a prevenit în niciun caz războiul, deşi acest obiectiv era justificarea concesiilor asumate. Dimpotrivă. Încurajat de această cedare, pe care a perceput-o ca o slăbiciune, Hitler a trecut la ofensivă şi a invadat Polonia. 

Politica de appeasement a devenit aşadar discutabilă şi un semn vădit de slăbiciune, care ignoră, inconştient, „lecţiile München-ului”. Nu că nu ar funcţiona uneori – doar că e extrem de riscantă.

 Dacă nu reuşeşte, este o veritabilă bombă cu ceas. De unde şi expresia consacrată în Războiul Rece: „If appeasement, then World War III”. Sau, cum a spus-o cinicul vulpoi Winston Churchill: „Un împăciuitorist este cineva care hrăneşte un crocodil sperând că el va fi mâncat ultimul”. 

România hrăneşte crocodilul maghiar...

Păstrând proporţiile, Bucureştiul a adoptat aceeaşi politică de concesii şi de evitare a punerii Budapestei în faţa consecinţelor faptelor sale. Rând pe rând, guvernele României au acceptat năstruşniciile deloc inocente ale lui Orban Viktor, considerând că, dacă îl vor lăsa să facă câte o prostioară, acesta se va potoli, astâmpărându-şi setea de provocare. 

Astfel, a trecut nesancţionată depăşirea a cel puţin două linii roşii în relaţia bilaterală: interzicerea participării diplomaţilor unguri la Ziua naţională a României şi şantajul Budapestei la nivel internaţional (accesul în OECD) pe o chestiune bilaterală. 

Dosarul mizelor regionale şi bilaterale ale Budapestei l-am făcut în altă parte şi nu mai insistăm asupra lui. Suficient să reamintim principalele repere: limbaj din ce în ce mai ofensiv şi agresiv, împiedicarea actului de justiţie din România prin adăpostirea condamnaţilor definitiv în Ungaria, încurajarea fie şi tacită a derapajelor antiromâneşti ale Chişinăului preşedintelui Igor Dodon, cauţionarea Federaţia Rusă pentru dinamitarea sancţiunilor comunităţii transatlantice, ideea de a plasa o centrală atomo-electrică cu tehnologie experimentală la 120 km de Timişoara (cu tăcerea asurzitoare şi vinovată a guvernului de la Bucureşti care a ocultat încălcarea normelor de mediu şi a minimalizat dezbaterea publică).

Hrănit, precum crocodilul lui Churchill, de noile succese şi de tăcerile Bucureştiului, regimul Orban a devenit din ce în ce mai insolent, demarând proiectul unei căi ferate de mare viteză Budapesta-Belgrad (proiect chinezesc care obstrucţionează coridoarele trans-europene care tranzitează România).

 A urmat boicotarea deschiderii circulaţiei fluviale pe Dunăre şi, din nou, niciun suspin de la Bucureşti. Îmbătat de lipsa de reacţie a României, Orban Viktor a plusat, decizând singur să scoată Austria din proiectul european de interes comun (finanţat de Bruxelles) BRUA – conducta Bulgaria- România-Ungaria-Austria. 

Cum a reacţionat Bucureştiul? A impus Transgaz să accepte şi acest nou afront şi să semneze contractul cu compania omoloagă de la Budapesta. Orban a supralicitat şi mai mult, desenând el traseul românesc pentru un coridor de transport Nord-Sud (autostrada Via Carpatica), aşa cum este Ungariei convenabi, adică izolând 80% din teritoriul românesc şi, din nou, Bucureştiul a acceptat. Totul a culminat, la sfârşitul anului trecut, cu interdicţia impusă diplomaţilor maghiari de a participa la sărbătorirea zilei naţionale a României, gest fără precedent care nega practic ordinea internaţională stabilită la sfârşitul primului război mondial.

Anul acesta, deşi noul guvern român i-a întins o mână reconciliatoare (alegând Budapesta ca primă destinaţie a noului ministru de externe), Orban Viktor a răspuns amicalului gest diplomatic românesc cu perfidie şi aroganţă, anulând întâlnirea anunţată public cu demnitarul român. Pe cale naturală a venit un nou atac la justiţia românească, Budapesta cerând practic justiţie discriminatorie faţă de minoritatea maghiară din ţara noastră. România nu a replicat pe măsură deşi este cel puţin neobişnuit ca un stat membru UE să ceară altui stat membru să nu pună în aplicare o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie!

După un intermezzo de veritabilă inspiraţie musoliniană, când guvernul maghiar a anunţat public că va respecta un referendum declarat ilegal de justiţia spaniolă în provincia Catalonia, Orban Viktor revine la vechea sa obsesie anti-românească şi decide blocarea dosarului de candidatură a României la statutul de membru OECD. Fără niciun argument tehnic, fără îndreptăţirea calificativelor economice sau politice, Orban a decis blocarea ascensiunii ţării noastre la OECD doar invocând „nerespectarea drepturilor comunităţii maghiare”, subiect care nu are nicio relevanţă în cadrul respectivei candidaturi. Astfel, Budapesta reuşeşte să blocheze o aspiraţie legitimă şi de mare importanţă a României dintr-un acces revanşard, nemaiîntânit între două state membre ale unei alianţe militare (NATO) şi politice (UE). Nici măcar Grecia sau Turcia nu au folosit asemenea instrumente una împotriva celeilalte! 

În plus, Orban a mai şi umilit România cu această ocazie pentru că Ungaria a făcut anunţul că se opune aderării la OECD la doar câteva zile după ce ministrul ungur de Externe, Peter Szijarto, a fost invitat de onoare – de ce oare?! - la reuniunea anuală a diplomaţiei româneşti de la Bucureşti.

Încurajat de lipsa de reacţie a României, Orban Viktor a trecut, practic, toate liniile roşii posibile. 

Cine şi cum (ne) gestionează politica bilaterală?

Încă şi mai îngrijorătoare decât atitudinea belicoasă a Budapestei este modalitatea aleasă de Bucureşti de a se „acomoda” cu practicile vecinului nostru vestic. 

Să ne reamintim un mesaj fundamental din Comunicatul Ministerului Român al Afacerilor Externe după ce Ungaria şi-a retras sprijinul acordat Bucureştiului pentru aderarea la OECD (6 septembrie 2017): „În ceea ce priveşte conexarea situaţiei Liceului Romano-Catolic de la Târgu-Mureş de alte subiecte, precum sprijinul acordat aderării României la OECD, aceasta este complet inadecvată, inamicală şi contraproductivă.

 România îndeplineşte criteriile pentru aderarea la aceasta organizaţie, fapt recunoscut de parteneri, inclusiv de Ungaria, care a exprimat recent intenţia de a susţine candidatura României. În acelaşi timp, România respinge orice fel de abordare condiţională in relaţia bilaterală”.

Două mesaje fundamentale: cazul Liceului de la Târgu Mureş nu are nicio legătură cu OECD şi, doi, Bucureştiul nu poate accepta din partea Budapestei o politică de condiţionări. 

Recent, această abordare oficială a fost aruncat la coşul de gunoi. Autorităţile române au făcut impardonabila şi neverosimila greşeală să accepte jocul Ungariei şi să cedeze şantajului: al treilea om în stat (deşi nu este o persoană cu însărcinări pe linia diplomaţiei) a acceptat să parafeze o înţelegere „person to person” cu liderul maghiar: partea română şi-a luat angajamentul că autorităţile noastre vor „rezolva” problema Liceului maghiar catolic de la Târgu-Mureş, iar premierul ungur a acceptat ca ţara sa să nu mai blocheze candidatura României la OECD. 

Un fapt fără precedent care creează cel puţin cinci precedente periculoase:

Asumarea, fie şi tacită, a idei că România nu este un exemplu în ceea ce priveşte atitudinea faţă de minorităţi; există o serie de probleme nerezolvate, de aceea „corecţiile” vigilente ale Budapestei sunt justificate, necesare şi binevenite;

Acceptarea de către partea română a ideii că negociatorii cu Budapesta sunt reprezentanţii maghiarilor din România. S-a validat astfel visul unui premier mai vechi al Ungariei, Jozsef Antall, care, la 13 august 1990, se considera, emfatic, „prim-ministru peste 15 milioane de unguri” (cifră fantasmagorică, evident);

Acceptarea jocului maghiar de condiţionare a susţinerii internaţionale a României (candidatura la OECD) de soluţionarea personalizată a unei situaţii legale interne;

Acceptarea unei legiferări distincte, discriminatorii, în favoarea unui grup de interese, pe baze etnice;

Deschiderea unei cutii a Pandorei în relaţia bilaterală care se bazează pe precedente de acest tip şi care pot fi, de aici înainte, oricând invocate sau duplicate. 

Diplomaţia internaţională nu acceptă atitudini de genul celor promovate de Ungaria, de a condiţiona un vot într-o organizaţie multilaterală de un tratament preferenţial, adică echivalentul infracţiunii de şantaj din codurile penale ale tuturor statelor civilizate. Mai mult, România acuză de mulţi ani tratamentul discriminatoriu din partea unor state membre UE care condiţionează admiterea noastră în spaţiul Schengen de îndeplinirea unor puncte de practică penală, generic aflate sub umbrela celebrului MCV (mecanismul de cooperare şi verificare). 

După ani de respingere a logicii de condiţionare Schengen-MCV, să vii acum să accepţi din partea unei ţări vecine o condiţionare similară este incoerent, neprofesionist şi descalificant.

Dincolo de aspectele internaţionale, pe plan intern, legea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi cetăţenii români. Dacă un grup de cetăţeni de orice etnie (bulgari, turci, evrei, germani sau români) vor să înfiinţeze un liceu, legea învăţământului prevede o procedură administrativă de urmat, nişte condiţii tehnice de îndeplinit, care urmează a fi recunoscute printr-un act administrativ, o decizie a unităţilor Ministerului Educaţiei. 

Ei bine, prin târgul româno-maghiar (ale cărui detalii nu le cunoaştem încă până la capăt), se instituie o procedură politică, prin care statul român se obligă să emită o lege specială (eludând toate prevederile legale în vigoare) pentru a înfiinţa un liceu maghiar catolic.

 Adică deşi legea generală prevede un set de condiţii tehnice pentru înfiinţarea oricărui liceu pe teritoriul României, pentru liceul din Tărgu-Mureş se emite un act politic (o lege specială) pentru a se înfiinţa o unitate şcolară fără îndeplinirea condiţiilor legale. Dăm astfel o lege pentru încălcarea altei legi!

Nu în ultimul rând, trebuie observat că astfel, pe calea negocierilor unor persoane mult prea puternice pentru nişte democraţii reale, se aruncă la coş toate bunele practici diplomatice acceptate pe plan internaţional. Astfel de gesturi de un voluntariat incompatibil cu diplomaţia şi democraţia vor conduce la apariţia unor monştri. 

Ceea ce s-a întâmplat prin recenta negociere „la telefon” româno-maghiară este echivalentul, păstrând proporţiile, acordului de la Munchen din 1938, când Chamberlain şi Daladier au negociat direct cu Hitler ceea ce nu era de negociat: aplicarea tratatelor de pace pe care ţările lor le semnaseră şi iniţiaseră şi dezintegrarea unor state suverane. Sub nicio formă nu este corectă politic negocierea cu Orban Viktor a ceea ce nu este de negociat: aplicarea legii pe teritoriul naţional şi candidatura României la OECD. 

Bucureştiul ar fi avut la îndemână şi alte soluţii: denunţarea în plan internaţional a comportamentului agresiv şi şantajist al Budapestei şi apelarea la serviciile principalilor aliaţi, SUA şi Germania. Nu în ultimă instanţă, aplicarea legii şi pentru membrii UDMR ar fi fost o soluţie până la urmă în spiritul anticorupţiei pe care ni-l infuzează statele nucleului dur european.

Şi dacă appeasement-ul nu va funcţiona? Suntem pregătiţi?

Până unde e dispus să meargă Bucureştiul cu politica de appeaseament? Să fim bine înţeleşi: aici nu este vorba nici de teama Bucureştiul faţă de Budapesta nici de dorinţa sau nedorinţa de a rezolva relaţiile româno-maghiare în prag de Centenar. Evident că o asemenea perspectivă de rezolvare ar fi de salutat şi de susţinut. Problema este - cum? Bucureştiul pare că a pornit pe un drum al cedărilor aproape fără întoarcere în faţa unui partener abil, cinic şi care nu dă semne să facă paşi înapoi. Câte concesii e dispus să facă?

Problema de fond cu acest tip de politică de appeasement, care nu reacţionează şi face concesii sperând ca o revendicare şi mai mare să nu se producă, este că te lasă dezarmată dacă o asemenea revendicare, şi mai mare, chiar se va produce! Iar pus în faţa acelei revendicări majore vei fi obligat să reacţionezi, căci nu va mai merge cu concesiile. 

Iar la acel nivel reacţia va trebui să fie în consecinţă – iar contrareacţiile va fi, probabil, aşijderea. Mai pe scurt: dacă nu îi dai peste degete cuiva care vrea să îţi bage mâna în buzunar, va trebui să îi dai peste cot, atunci când mâna lui se va afunda până acolo. Iar asta e şi mai greu, şi mai dur şi mai riscant. Dar de neevitat!

Aici e problema majoră astăzi în relaţia cu Ungaria. Ce te faci dacă Viktor Orban nu îşi va ţine promisiunile sau nu se va opri din sarabanda revendicărilor?

Un singur exemplu. Luni, 25 septembrie, OECD nu a luat nicio decizie în privinţa României. Unele surse diplomatice ne indică o posibilă barieră din partea altui stat, deseori înrudit cu Ungaria pe arena internaţională, prin practici de acelaşi tip. Ce se va întâmpla dacă „partenerul nostru strategic”, 

Budapesta, va pasa problema refuzului României în altă parte sau va reuşi să amâne decizia cât mai mult, timp în care, disciplinat şi împăciuitorist, Bucureştiul va duce la îndeplinire toate revendicările premierului Viktor Orban? Cine îşi va asuma responsabilitatea până la urmă?

Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite