Dan Dungaciu: Dimitrie Gusti şi Brexit-ul. De unde trebuie să înceapă o discuţie despre Europa federală
0
La 140 de ani de la naşterea sociologului Dimitrie Gusti, cel mai bun mod de a-l omagia este de a-i proba vitalitatea descumpănitoare a interogaţiilor şi diagnosticelor sale. Subiectul acestui text este, indiscutabil, cea mai presantă temă a zilelor noastre: viitorul Europei. Europa naţiunilor sau Europa federală?
Întrebarea era acolo şi acum aproape 100 de ani, la vremea când şeful Şcolii sociologie de la Bucureşti încerca să îi contureze un diagnostic şi un răspuns. Gusti nu a fost nici împotriva naţiunii nici împotriva Europei, dar era un sociolog prea subtil ca să nu înţeleagă că e o sarcină enormă să faci din Europa o.... naţiune.
Dilemele lui sunt dilemele noastre. Am rămas tot în orizontul întrebărilor gustiene. Şi, cum vom vedea, şi în orizontul răspunsurilor lui.
Nu trageţi în interbelic sau nu în (toate) personalităţile lui
Înainte de a trece la substanţa discuţiei, nu te poţi abţine că nu constaţi, mai ales cu ochii la realităţile din jur, cât de reconfortant este să te reîntâlneşti, (şi) prin Dimitrie Gusti, cu spiritul unei epoci, cea interbelică. Şi asta în ciuda faptului că, spre deosebire de anii 90, când era, firesc, asumată encomiastic, nu mai pare acum „la modă”. Abundă astăzi exerciţiile „lucide” de deconstrucţie, utile, în esenţă, doar că de multe ori de-construcţia – o metodă legitimă şi extrem de utilă care vrea să dezvăluie alte faţete, mai puţin vizibile, ale obiectului cercetat – deconstrucţia devine prea lesne de-strucţie, adică ceva care devastează obiectul cercetat; nu vrea să îl dezvăluie, vrea mai degrabă să îl anihileze, să-l certe, să îl arunce, chiar, în derizoriu.
Că interbelicul românesc nu a fost impecabil, este evident – a fost, până una alta, un interbelic european. (În plus, al unei naţiuni care a intrat într-un proiect de Unire fără precedent şi comparaţie şi care a costat enorm din toate punctele de vedere - analiza aici). Dar de aici până a nu-i da credit, e un pas prea mare. Şi nu poţi să faci asta, dacă ai un minim de onestitate sau măcar o oglindă în care să se reflecteze, judicios, ceea ce a urmat după.
De aceea e bună, uneori, reamintirea unor personalităţi precum Dimitrie Gusti. Un personaj de anvergură mondială, în jurul viziunii căruia (teorie şi practică) se profilase deja un Congres mondial de sociologie în 1940, la Bucureşti, blocat doar de începerea războiului. Şi nu erau mulţi şefi de şcoală sociologică în lume care să fi beneficiat de asemenea tratament! Nu te poţi abţine să nu adaugi că, în îndepărtatul Cernăuţi, o revistă intitulată frumos şi modest „Însemnări Sociologice” îl găzduia, des, pe sociologul Gaston Richard, pe atunci nimeni altul decât... Preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Sociologie şi a Institutelor de Sociologie. O tempora...
Sociologia nu a fost deloc singulară din această perspectivă, şi nu e vorba doar de ştiinţă sau discipline academice. E destul să citeşti, de pildă, disputele dintre Maiorescu şi Brătianu din Parlamentul României (de atunci!) dedicate Balcanilor şi politicii Bucureştiului faţă de regiune, ca să te proiectezi în altă realitate politică şi strategică, sau să urmăreşti reacţiile, tot din Parlamentul României, legate de prestaţia lui Nicolae Titulescu la Montreaux în 1936 când a năşit, cu gândul la Ştefan cel Mare (!), faimoasa Convenţie, dând turcilor cheile Mării Negre.
Asemenea dezbateri nu ar fi simplu de imaginat astăzi nici în afara Parlamentului României; atunci se derulau acolo... Şi, cireaşa de pe tort, sau bomboana de pe colivă: o revistă din România a avut ideea, în An Centenar, să pună pe copertă, în oglindă, imaginea guvernului Brătianu de la 1918 şi cea a guvernului României din 2018.
Ce ar mai fi de spus după asta? Nicio mirare că 2018 a fost eminamente irosit şi că clasă politică va rămâne în istorie cu ştampila că a ratat Centenarul românilor...
Mântuirea prin acţiune. Un amestec de birocraţie şi emoţie
Dimitrie Gusti a ilustrat versantul bun, stenic, de anvergură mondială, al interbelicului românesc. Un personaj nu neapărat spectaculos, dar sub a cărui aparenţă serioasă, forjată la universităţi străine şi, în speciale, la cele nemţeşti, se ascundea o energie debordantă, dar şi o sensibilitate care se desluşea cu greu. A fost un constructor de instituţii de talia lui Titu Maiorescu, organizator tenace: institute, reviste, catedre, cicluri de conferinţe, cercetări de teren, expoziţii internaţionale. A năzuit să cerceteze toată România – ceea ce azi am numi Big data! - înainte de a se purcede la o soluţie de reformă. Un motor german pe drumurile desfundate ale satelor româneşti, un Faust răsăritean pentru care mântuirea era acţiune, înfăptuire şi organizare eficace.
Dar nu a fost numai asta; a fost un cercetător sensibil şi, de aceea, ecumenic: şcoala lui sociologică aduna, deopotrivă, spirite pozitiviste de tip Henry Stahl – care polemiza cu Lucian Blaga despre satul românesc, primul de pe orizontala lui, al doilea de pe verticala acestuia -, dar şi spiritualişti precum Mircea Vulcănescu sau cei care, ulterior, într-o dizidenţă - „trădare”, s-a numit în epocă - politică vor face Cercul Rânduiala. Din punctul acesta de vedere, oricât ar părea de paradoxal, Gusti poate fi comparat doar cu Nae Ionescu, şi acesta – alt Profesor mare al epocii! - reuşind să strângă laolaltă, prin personalitatea sa iradiantă, tineri străluciţi cu genealogii şi opţiuni culturale / ideologice diferite.
Nu sunt fără rost aceste precizări. Pentru că ne apropiem acum de subiectul propriu-zis, respectiv al diagnozelor sale legate de naţiune şi de relaţia acesteia cu viitorul – potenţial – al unei federaţii europene.
Naţiunea – o „comunitate de cetăţeni”
Când Gusti a realizat că proiectul lui gigantic de Big data nu se putea realiza, a trecut la „eşantionarea” calitativă a diverselor regiuni ale ţării. A încercat de fiecare dată în monografiile sale sociologice să aleagă cazul relevant, localitatea specifică, atât cât e posibil. În cazul Basarabiei, de pildă, după o discuţie îndelungată cu Nicolae Iorga, a ales, la sugestia acestuia, satul Cornova. Era reprezentantul, pare-se, al unui specific naţional şi regional, deopotrivă...
Gusti a ştiut că, dincolo de aparenţe, există un ceva inefabil al naţiunii, pe care e greu să îl epuizezi conceptual. A vorbit despre naţiune ca „singura unitate care îşi ajunge sieşi”, un fel de culminaţie calitativă dincolo de care nu mai pot exista decât o „societate a naţiunilor”, căci – tot el o spune - „internaţionalismul adevărat nu desfiinţează naţiunile”.
Genealogic, naţiunea este un popor cu „voinţă socială”, adică cu conştiinţa trezită la viaţă, care începe să lucreze asupra ei înşişi şi a celorlalţi. Dar cu cât lutul din care se plămădeşte noua construcţie naţională este mai consistent (ceea ce astăzi am numi fundamentul etno-simbolic, iar Gusti îi spune „substrat etnic”), cu atât construcţia e mai solidă. Nu toate popoarele ajung naţiuni, multe „popoare” se vor fi stins în Evul Mediu, spulberate de acidul modernităţii. Pentru a deveni o naţiune ai nevoie de un substrat etnic, dar nu orice substrat ajunge naţiune. Doar cele tari. Naţiunile nu se nasc din nimic, nu sunt (simple) invenţii sau artefacte de sus în jos croite de imaginaţia intelectualilor la un moment dat – pace postmodernismului! Sunt şi asta, e drept, adică sunt şi construcţie şi educaţie, şi imaginaţie şi mit, dar nu doar asta: orice element de construcţie, modelare, educare etc. are la bază un lut prealabil, mai consistent sau mai slab. „Morţii se asociază cu cei vii şi uneori poruncile veacurilor trecute se impun cu desăvârşire epocilor actuale” – e Gusti, deşi nu pare, într-o rară ieşire cvasi-mistică, deloc întâmplătoare dată fiind tematica pe care o desluşeşte.
Naţiune este, deci, pentru sociologul române, şi spirit şi materie, şi civilizaţie şi cultură. Nu e valabilă distincţia tare între „Gesellschat” (societate) şi „Gemeinschaft” (comunitate), articulată de fostul său profesor, germanul Ferdinand Tönnies. Naţiunea nu este sau/sau este şi/şi. Este la intersecţie. Cum ar zice frumos un sociolog francez, naţiunea e o „comunitate de cetăţeni” („communauté des citoyens”). E şi despre cetăţeni (paşapoarte, învăţământ obligatoriu, curriculă, impozite, conscripţie), dar şi despre comunitate (istorie, specific, eroi, teritoriu, mituri). Este despre minte, dar şi despre suflet.
Asta înseamnă naţiunea pentru Dimitrie Gusti.
Ce înseamnă Europa?
Cel mai provocator text al lui Dimitrei Gusti este o conferinţă din 1930 şi intitulată „Problema federaţiei statelor europene”. Profesorul cercetează, cu ochii la Europa, unul dintre discursurile care începeau, treptat, să o frecventeze: federalismul. Idea unei Europa federale pluteşte şi încearcă să capete corp social şi politic. Gusti preia provocarea şi prezintă temeinic, aşa cum face el de fiecare dată, dosarul chestiunii, respectiv planul pro-european a lui Coudenhove-Kalergi şi Memorandul lui A Briand. Pe baza lor, trage următoarele concluzii. Prima: dacă Europa nu se constituie şi nu se organizează „pe tărâmul economic, va sărăci din ce în ce mai mult”; 2. Dacă Europa nu se organizează politic va deveni curând „o vasală a unuia dintre cele trei blocuri albe”: „Uniunea Americană”, „Uniunea Britanică” sau „Uniunea Rusă”. 3. Odată sărăcită şi vasală, „Europa va pierde şi primatul civilizaţiei”. Şi urmează diagnosticul sociologului: „Toate statele europene sunt bolnave. Boala constă în izolarea lor. Salvarea atunci, în mod necesar şi logic, se impune a fi unirea lor”.
Aplauze? Nu încă. Pentru că urmează acum sociologul: „Unirea statelor europene este, aşadar, necesară; este ea oare şi posibilă?”.
Şi de aici începe partea fascinantă a lecţiei despre Europa a lui Dimitrie Gusti.
În primul rând, lucrurile nu se fac de sus în jos, prin directive europene sau diktat, ci prin existenţa unei „solidarităţi conştiente”. Problema europeană, scria Gusti în 1930, „este, în primul rând, o chestiune de conştiinţă europeană şi de patriotism european”. Pentru a obţine o unitate europeană, adică o federaţie, „trebuie creat patriotismul european”. Nu se poate invers. Doar aşa se poate obţine „securitatea psihologică” a europeanului. Nu e suficient, ne spune sociologul, să vorbim despre „securitate politică” şi „securitate economică” a continentului. A perora despre binefacerile „Europei unite” din punct de vedere politic, economic sau chiar militar, nu este de ajuns: „ceea ce lipseşte în primul rând este însă securitatea psihologică”. Şi acesta nu mai este strict un element raţional, este unul sufletesc...
De aceea, în cazul Europei, lucrurile sunt mai complicate. Gusti era sceptic că lucrurile se pot schimba rapid: e nevoie, scria el, înainte de orice proiect de federaţie, de o „operă educativă”, care să realizeze toate cele sus mai sus, care operă însă, ne avertizează, ia timp, cere multă, „multă vreme”.
Câtă vreme? Şi cu ce succes?.... Nu ne mai spune asta Gusti. În finalul analizei, sociologul promitea o revenire la chestiune printr-un ciclu de conferinţe care să fie consacrat acestor probleme, încă în fază incipientă. Dar nu a mai revenit niciodată la acest subiect. Practic, a fost prima şi ultima sa intervenţie pe această temă. A continuat doar, ulterior, să rafistoleze studiile sale dedicate naţiunii, să le republice pe unele, dar atât.
Tăcerea lui completă după 1930 a fost răspunsul definitiv la dosarului federalizării Europei.
Lumea sociologului nu e despre ce vrem noi, ci despre ceea ce se poate sau nu se poate
Dimitrie Gusti a înţeles că Europa nu poate deveni o „comunitate de cetăţeni”. Că, în realitate, nu se poate inventa orice, oricând, şi care să fie şi durabil. De aceea nu dădea şanse de succes, chiar dacă nu a spus-o explicit, proiectului federalist. „Morţii care se asociază cu cei vii”, dacă ar fi să îl parafrazăm, nu există în cazul Europei, sunt doar morţi „naţionali”, iar pronumele personal la persona întâi plural – „noi” - nu se poate conjuga, sociologic vorbind, decât la nivel naţional. (Politic este altceva, şi asta este şmecheria pe care preşedintele Franţei o face azi, sub ochii noştri, când trece cu nonşalanţă de la „noi, francezii trebuie să facem asta...” – perfect legitim – la „noi, europenii, trebuie să facem cutare şi cutare” – perfect nelegitim).
Şi de aici tragismul destinului lui Dimitrie Gusti. A avut dreptate întru totul. O Europă interbelică ne-unită a re-intrat în război, s-a devastat pentru a doua oară, a sărăcit, a devenit irelevantă şi a trecut după război, cum profeţea Gusti, sub tutela „Uniunii Americane” (SUA) şi a „Uniunii ruse” (URSS).
Asta e uneori condiţia sociologului: se află într-o maşină fără frâne care merge spre un zid, de care se va lovi inevitabil, pe care el îl vede, dar care nu e văzut de toţi pasagerii... Căci în lumea noastră nu e vorba despre ce vrem, ci despre ceea ce se poate. Nu doar despre logică, ci şi despre non-logică. În cazul concret discutat aici, deşi (aparent) raţională, soluţia europeană nu a putut să fie o soluţie între cele două războaie mondiale.
Este ea, însă, astăzi? Suntem şi acum în orizontul întrebărilor gustiene. În presa internaţională, diagnostice de genul celor formulate de sociologul român abundă: dacă Europa nu se uneşte, devine irelevantă în raport cu SUA („Uniunea Americană”) sau China (pe vremea lui Gusti nu se punea problema, iar Rusia nu mai e acum ce a fost). Sunt aceleaşi îndemnuri, aceleaşi analize „lucide”. Pare evident, aşa cum era şi pentru Gusti în 1930, că Europa nu poate merge mai departe dacă nu se federalizează. Orice sistem interguvernamental în care deciziile majore se supun la vot, chiar la referendum, vor face UE să sucombe. Nu va trece nimic. Soluţia, teoretic vorbind, ar fi o Europă federală care să NU (mai) fie democratică, să NU (mai) fie transparentă şi să devină, strict, un proiect al elitelor. Toată lumea ştie asta, dar întrebarea fundamentală este aceeaşi: se poate legitima asta? Cine va sacrifica democraţia, transparenţa sau tratatele europene pentru a face o federaţie şi pe ce baze de legitimitate politică? Există, vorba lui Gusti, fundament pentru asta, adică „patriotism european” şi „securitate psihologică”?
Răspunsul este acelaşi ca în 1930. Nu! Şi de aici dramatismul situaţie.
Nu e vorba despre a contabiliza, birocratic şi stupid, euroscepticii şi euro optimiştii. Nu e vorba despre asta, căci e superficial şi complet ne-sociologic. Gusti nu era nici una nici alta. Chiar asta ne şi avertiza: nu e suficient să vrei ceva sau să nu vrei ceva. E obligatoriu să înţelegi dacă se poate, dacă e fezabil, înainte de a spune dacă e dezirabil sau nu. De aceea Dimitrie Gusti nu a fost nici eurosceptic nici eurooptimist. A fost, mai degrabă, chiar împotriva, poate, a opţiunii lui personale, europesimist. Ca o bună parte a cetăţenilor europeni de astăzi.
De aici trebui să înceapă orice discuţie despre şansele unei Europe federale.
Un articol de Dan Dungaciu.
Se încarcă comentariile...
