Dan Dungaciu. Cele două Ungarii, Transilvania şi Trianon-ul

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Afiş din Budapesta cu George Soros şi Jean Claude Junker, „denunţaţi” ca susţinători ai migraţiei.
Afiş din Budapesta cu George Soros şi Jean Claude Junker, „denunţaţi” ca susţinători ai migraţiei.

Ceva nu este în regulă în Ungaria. Pentru cine a călătorit în timpul campaniei electorale prin capitala maghiară sau de la Budapesta la Viena, panourile cu George Soros, într-o manieră aproape interbelică, atârnând pe poduri şi flancând autostrada, erau frisonante şi neverosimile. Te proiectau în alt timp şi în altă atmosferă politică...

În realitate, panourile nu vorbeau despre George Soros, ci despre Ungaria lui Viktor Orban.

Ungaria zilelor noastre.

Pragmatism sau patologie?

Ceea ce s-a petrecut în alegerile parlamentare nu a fost o întâmplare. Recenta campanie anti-UE în care protagoniştii sunt, de data asta, George Soros şi preşedintele Comisiei Jean Claude Junker, te lasă iarăşi perplex. 

Naraţiunea „suporterilor rezonabili” ai lui Viktor Orban, respectiv cei care îl justifică/explică pe liderul maghiar şi scorul lui electoral prin apel la eficienţa incontestabilă a guvernului şi pragmatismul alegătorilor – care au votat raţional o guvernare care a livrat eficace - păleşte în faţa acestor realităţi. Dacă totul e pragmatic şi rezonabil în Ungaria, de ce ai nevoie de Soros? De ce e nevoie să declanşezi o campanie mediatică la nivel (inter)naţional cu un asemenea conţinut? Cui foloseşte acest discurs al victimizării şi al luptei cu „oculta mondială” care niciodată, 

se pare, nu are altceva mai bun de făcut decât să lupte împotriva Ungariei? Şi, mai ales, cum se face că protestele faţă de aceste iniţiative sunt aproape palide în ţara vecină?

soros

Foto: afiş cu George Soros pe care scrie: „Să nu îl lăsăm pe Soros să râdă ultimul”.

Să ne înţelegem. Aici nu e vorba despre inocenţa sau vina lui George Soros. E vorba despre un stil politic, de o atitudine a Budapestei, de linii roşii sau nivel de rezistenţă/acceptare civică din partea unei populaţii care pare că îşi pierde anticorpii la extremism. Vă imaginaţi, totuşi, aşa ceva, la Bucureşti sau în România? Inclusiv expulzarea dintr-un stat UE şi NATO a unei universităţi americane? Evident, nu. 

Şi aici apare marea interogaţie legată de Ungaria şi încotro se îndreaptă acest stat vecin cu România. Până unde este dispusă să meargă?

Excepţionalismul unguresc al suferinţei – „dreptul suferind”

Ungaria suferă!... Dincolo de scandalul campaniilor de presă sau de ţintele de pe panouri, tonalitatea discursului public este şi ea îngrijorătoare. Ungaria lui Viktor Orban a dus la apogeu un discurs deloc nou, interbelic, dar relansat urgent după căderea comunismului. Este discursul anilor 90, al faimosului „guvern de istorici”, în care şeful guvernului se identifica drept premierul a 15 milioane de unguri. Că ungurii nu sunt 15 milioane nici dacă îi numeri precum Pristanda steagurile, e altceva. 

Mesajul era important: premierul de la Budapesta este premierul ungurilor, fie şi „în spirit”, oriunde s-ar afla ei.

Dar prin comparaţie cu ceea ce se petrece azi, „guvernul de istorici” este un produs de bibliotecă. Ingenuu. Discursul suferinţei maghiare şi proiectul revanşei au ajuns în epoca Orban la apogeu. Cu trei ani înainte de Trianon, Budapesta şi-a exhibat toate „rănile” arogându-şi, oficial şi exclusiv, prin şeful de cabinet al premierului, dreptul unic la suferinţă: „Este timpul ca vecinii noştri şi liderii Europei să recunoască şi să-şi adapteze politicile în consecinţă: naţiunea maghiară este victima tratatului de la Trianon... Naţiunea maghiară ar trebui să primească, dacă nu o reparaţie materială, cel puţin repararea morală a celei mai mari nedreptăţi din istoria lumii” .

crucea

Foto: Afiş maghiar de propaganda: Ungaria „crucificată” la Trianon.

E clar? Când spui Ungaria, spui suferinţă, răni deschise, durere, nedreptate. Acesta e refrenul. În această naraţiune oficială, Ungaria este un Iov, un drept care suferă, un caz unic de durere şi persecuţie. Un Iov la scară mondială, din moment ce vorbim, nu-i aşa, despre „cea mai mare nedreptate din istoria lumii”.

Există aici un naţionalism teribil, chiar dacă întors pe dos. Dacă naţionalismul înseamnă de obicei exhibarea poziţiei de lider, a performanţei şi excepţionalismului propriei comunităţi, pentru unguri naţionalism înseamnă inclusiv a fi numărul unu la... suferinţă. Noi suntem cei care am pătimit cel mai mult! Bube istorice purulente, menţinute ostentativ aşa şi exhibate indecent. Acesta e menu-ul. Precum cerşetorii care la intersecţii îşi arată insistent rănile pentru avantaje materiale, Ungaria a ajuns să îşi exhibe suferinţa peste tot, pentru recunoaşte şi compasiune. Şi, de ce nu, pentru revanşă.

Ungaria nu vrea să fie.... Austria!

A avertiza că rănile trebuie închise, nu exhibate, înseamnă atentat la ideea naţională maghiară. A atrage atenţia că şi Austria, la vremea ei, a trecut, poate, prin aceeaşi dramă, a pierdut prestigiu, teritoriu, populaţie – devine negarea suferinţei maghiare....

În realitate, nu a fost niciodată vorba despre Ungaria în sine. Ci despre Ungaria inclusă în Monarhia Austro-Ungară, entitate cu un singur împărat, sub a cărui conducere erau administrate în comun Ministerul de Externe, Ministerul de Război şi Ministerul de Finanţe (ministerele „imperiale şi regale”, toate cu sediul la Viena). Plus monedă comună, piaţă unică şi spaţiu vamal comun. 

Această entitate imperială s-a destrămat – tocmai pentru că era imperială, nu pentru că era „ungurească”! - când noua idee-forţă a Istoriei a devenit ideea naţională, respectiv dreptul naţionalităţilor de a avea stat naţional propriu (ceea ce Ungaria până la 1918 nu a fost niciodată). Pacea de la Paris şi Trianonul au consfinţit exact principiul naţionalităţilor („pax americana”), cu aceeaşi grilă a fost judecată şi Ungaria, sub oblăduirea unuia dintre promotorii ei, preşedintele american Woodraw Wilson. 

Woodraw Wilson

Foto: preşedintele american Woodraw Wilson, unul dintre artizanii „pax Americana”, căruia România îi datorează enorm.

În retorica budapestană a zilelor noastre, un soros-ist, probabil, avant la lettre, precursor al unor nomina odiosa precum Nuland, Junker sau Timmermans (toţi, şi mulţi alţii, etichetaţi ca atare de Viktor Orban). Un „anti-ungur”, cum altfel, are şi-a permis să susţină şi să promoveze o nouă filosofie politică universal, bazată pe principiul naţionalităţilor, care mai dăinuie şi astăzi, şi căruia noi, românii, dar nu numai, îi datorăm atât. Suprema construcţie mondială a zilelor noastre se numeşte Organizaţia Naţiunilor Unite, şi are va fundament exact această filosofie. Totul, fireşte, a fost şi este o conspiraţie anti-maghiară... 

(Culmea ironiei, de care ungurii nu sunt conştienţi, de aici şi patetismul şi ridicolul, e tocmai asta: prin etnicismul său pur şi dur, 100% anti-migraţie, Viktor Orban şi adepţii săi, oriunde ar fi ei, sunt de fapt cei mai radicali susţinători ai principiului naţionalităţilor, respectiv al Trianonului, pe care, altminteri, vor să îl demoleze...)

Dacă Austria a putut să îşi asume această condiţie istorică, Ungaria de ce nu poate? Şi de ce nu vrea? Aici e de fapt întrebarea fundamentală şi absurdul situaţiei. Dar şi pericolul. Căci dacă este deseori amuzant să priveşti umflarea în pene a vecinilor noştri, este, concomitent, şi periculos. Extrem de periculos. Budapesta calcă orice principiu în picioare pentru obiectivele ei, dansează cu Rusia şi China, în pofida Americii sau chiar a Europei, pentru ca proiectul ei regional (revizionist) să dăinuiască. 

Cât despre vecinii ei sau opţiunile maghiarilor din aceste state, aceştia nici măcar nu contează. Ungaria a pregătit deja proiectul şi îl implementează, unul care face, printre altele, ca asociaţiile politice ale maghiarilor din jurul ei să devină filiale ale partidului de guvernământ de la Budapesta. 

În defavoarea lor evidentă.

Câte Ungarii pentru maghiarii din Transilvania?

Există în Transilvania o admiraţie, tacită sau explicit, faţă de Budapesta. Şi nu e deloc nefiresc. Dar este vorba aici, implicit, de Budapesta istorică, imperială, despre Mitteleuropa fastuoasă, habsburgică, a culturii evreieşti sofisticate şi aristocratică, a superiorităţii de civilizaţie, nu neapărat de rasă sau de etnie. Pentru mulţi, foarte mulţi unguri din Transilvania, ca pentru mulţi români, de altfel, asta însemna Budapesta – prin extensie, Ungaria.  Şi nu e nefiresc să fie aşa.

 Doar că astăzi suntem în cu totul alt registru. Ungaria lui Viktor Orban este complet opusul acelei Ungarii. Proiectul lui e altceva decât Ungaria din cărţile despre Mitteleuropa. Orban nu este produsul nici cultural nici mental al Budapestei, al urbanităţii şi tradiţiilor ei. Orban nu iubeşte Imperiul, decât dimensiunea lui etnicistă şi rasistă (care au existat şi ele, indiscutabil). Ca tipar şi extracţie, este un personaj de provincie, crescut cu cheia la gât în vremea gulaş-comunismului maghiar, departe de Budapesta, şi fără mari valenţe culturale sau fără respect pentru acest tip de îndeletniciri. Interesul lui pentru Imperiu este, cum spuneam, strict pe dimensiunea naţională (maghiară). 

orban hunor

Foto: Liderul UDMR Kelemen Hunor şi premierul Viktor Orban la Budapesta.

Viktor Orban a jucat fotbal pe maidan, nu golf, nici măcar tenis (dacă ar fi să vorbim despre ierarhii „aristocrate” ale sportului). El şi grupul său de prieteni, acelaşi de vreo 30 de ani, cu mici excepţii, sunt expresia acelei Ungarii, crescute în afara – dacă nu în Opoziţie – cu Budapesta, o Ungarie vitală, patriotică şi etnicistă, chiar „turanică”, nereligioasă şi ostentativ anti-aristocratică – convertirea recentă a protestantului Orban la catolicism sau la „aristocraţie” are mai degrabă aerul unui exerciţiu de putere şi de „forme”, nu de conţinut. Aceea Ungarie este cea care acum a irupt pe scenă în spatele liderului de la Budapesta. 

Şi aceasta este explicaţia că singurul fief electoral pe care nu îl are liderul FIDESZ este tocmai capitala. Iar bătălia lui cu Universitatea Central Europeană (CEU) este inclusiv confirmarea profilului său spiritual, cultural şi politic: o bătălie cu ideile culturale universaliste şi cu academos-ul „gomos”, sofisticat, şi vorbitor de limbi străine pe care Orban, în realitate, îl abhoră. Pe cale de consecinţă, ca cineva care crede că poate controla totul, vrea că îl aducă la ordine, aşa cum face şi cu istoria sau istoriografia maghiară, devenite astăzi unelte de stat. 

Schematismul acesta s-a extins şi la relaţia cu maghiarii din jurul Ungariei, care trebuie şi ei, înainte de a fi „acreditaţi”, respectiv acceptaţi şi finanţaţi, să arate, să scrie, să vorbească în consecinţă. Să se subordoneze adică lui Viktor Orban şi planurilor sale. Despre asta e vorba, până la urmă. Asociaţiile maghiarilor, inclusiv UDMR, trebuie să devină filiale al FIDESZ-ului de la Budapesta. Sau să piară. 

Cu ochii la Trianon. Co-suveranizarea Transilvaniei

Cuvântul de ordine la Bucureşti, la Târgu Mureş sau la Cluj Napoca trebuie să fie cumpătarea. Dar o cumpătarea fermă. Am intrat într-o logică periculoasă a discursului maghiar şi a sporirii iresponsabile a prezenţei Ungariei în Transilvania. De la sine, Budapesta nu se va opri. Şi România a pierdut deja prea mult timp. Cu cât se întârzie reacţia Bucureştiului, cu atât aceasta va trebuie să fie, fatal, mai dură. Reacţia fermă trebuia de mult să vină, şi această spirală care ne duce la confruntare trebuia demult stopată. Nu e limpede de ce România se retrage în faţa unei presiuni evidente şi pe toate planurile, deşi ştie că nu se va putea retrage la nesfârşit. 

Proiectul maghiar rimează periculos cu retorica şi gesticulaţia delegaţiei maghiare de la Conferinţa de pace de după Primul război mondial. Toate elementele sunt pe masă. Implicare pe dimensiuni multiple – infrastructură, cultură, sport, economie etc. – este de fapt ilustrarea argumentelor de la Trianon ale delegaţiei maghiare care se străduia să probeze, chipurile, organicitatea socială, culturală, politică, economică sau de infrastructură între Ungaria şi Transilvania. 

orban harta

Foto: premierul Viktor Orban arătând harta „Ungariei Mari” care tronează în biroul său.

De aceea, se argumenta - dincolo de faptul că românii ar fi o rasă inferioară, care oricum nu pot crea un stat -, că cele două teritorii nu se pot rupe. Adică exact ce se construieşte acum (a se vedea iniţiativa UDMR „Viitorul în Transilvania”). Infrastructura din Transilvania – care va lega prin autostradă regiunea de Ungaria sau Clujul de Budapesta prin tren rapid - este expresia acelui proiect. Investiţiile ungureşti în bazinul carpatic – cu proiecte exclusiv in limba maghiară! - tot asta vizează. 

Finanţarea echipelor de fotbal, a bazelor sportive, a grădiniţelor sau a instituţiilor de învăţământ vizează acelaşi obiectiv. De la delegarea unui reprezentant al lui Viktor Orban pentru autonomia maghiarilor până la preconizata vizită a Papei în România – totul este şi va fi utilizat pentru acest proiect. Ungaria trebuie să fie prezentă peste tot, iar înainte de a deveni formală, explicită, co-suveranitatea trebuie să fie implicită. Şi la asta se lucrează, în faţa unei Românii buimace şi a unui Bucureşti vinovat prin tăcere.

Politica faptului împlinit. 

Un Snagov pentru chestiunea maghiară în preajma Trianonului

Momentul consensului euro-atlantic al României – aşa numitul Acord de la Snagov din 1995 prin care toţi liderii politici şi-au asumat printr-o declaraţie integrarea în UE şi NATO -, nu a mai fost urmat până acum de nici un alt consens eficace şi lucrativ, nici măcar pe Basarabia. Dar modelul trebuie continuat şi va trebuie reîncercat acum, în preajma Trianonului, pe chestiunea maghiară. Sub egida, eventual, tot a Academiei Române. 

Premisa trebuie să fie următoarea: în România este de la sine înţeles că schimbarea frontierele sau a statutului Transilvaniei nu se va putea face decât în urma unui război. Pe care nu îl poate dori niciun om responsabil. Şi tocmai pentru asta, orice violenţă potenţială trebuie curmată din faşă. Iar tăcerea şi inacţiunea sunt strategii politice iresponsabile. 

Riscul ca maghiarii din România să devină prinşi exclusiv în proiectul lui Orban este enorm. De aceea trebuie făcut ceva. Problema cu UDMR-ul nu este că reprezintă maghiarii din România – e firesc ca ei să fie reprezentaţi pe toate palierele, să înveţe, să studieze, să râdă şi să plângă, vorba lui Vieru, în limba lor. Problema UDMR-ului este că a devenit o filială a FIDESZ în România. Iar FIDESZ a devenit iresponsabil. 

Şi nu toţi ungurii vor asta. Şi nici nu trebuie lăsaţi fără alternativă. Există în Transilvania, există la Târgu Mureş sau la Cluj Napoca, la Oradea sau la Satul Mare, la Timişoara sau Arad, tineri unguri neradicalizaţi, care nu obligatoriu simpatii faţă de liderii UDMR, nu au plecat din România şi nici nu vor să o facă. Pot să coopereze cu românii pe multe planuri, inclusiv politice, pentru că, în definitiv, este ţara tuturor. 

Problema este că aceste categorii de tineri maghiari au şanse reduse în actuala configuraţie politică. Partidele de mainstream şi „oamenii vechi”, indiferent de etnie, blochează acest canal. E relativ de înţeles. Nimeni nu vrea concurenţă, nu doar UDMR-ul. Dar în actuala conjunctură, firesc nu este. Căci astăzi, mai mult ca oricând, aceşti tineri maghiari trebuie implicaţi, alături de români sau alte naţionalităţi, în spaţiul civic, cultural şi politic. Altminteri, UDMR, şi prin ea Budapesta, va controla, aşa cum încearcă acum, tot ce ţine de destinul comunităţii maghiare (alocaţii financiare, reţea media, posturi la nivel naţional şi local, reprezentare etc.) Şi asta nu e normal cel puţin dată fiind diversitatea maghiarimii din România.

snagov

Foto: imagini de la Congresul UDMR (22-23 februarie 2019)

În perioada interbelică, exista o dispoziţie prin care partidul care câştiga alegerile primea automat un bonus de 10% pentru ca să poată guverna fără a produce blocaje sau a apela la „soluţii imorale” - cum este astăzi UDMR-ul. Nu e clar dacă o asemenea soluţie e acceptabilă acum pentru ca spectacolul bizar şi tăcerile inexplicabile de la ultimul Congresul UDMR să nu se mai repete. E momentul însă pentru o discuţie serioasă la nivel public şi politic. De la o soluţie de tip „bonus” pentru partidul câştigător până la scăderea pragului electoral – totul ar trebuie discutat.

În concluzie, reacţia României pe acest dosar extrem de periculos trebuie să fie dublă. În primul rând, un mesaj ferm de oprire a intruziunii maghiare în Transilvania care, lăsată liberă, nu se va potoli în niciun caz dată fiind atmosfera din politica, dar şi din societatea ungară. Lucrurile vor deveni şi mai grave odată cu apropierea Trianon-ului.

În al doilea rând, vor trebui create condiţiile prin care politica românească, dar şi minoritatea maghiară, să nu mai fie robul electoral al UDMR-ului, iar alternativa la aceasta nu trebuie să fie un partid maghiar şi mai radical. Cum spuneam, inclusiv prin scăderea pragului electoral pentru a permite accesul în parlament a unor formaţiuni civico-politice constituite pe modelul slovac al Most-Hid („Podul”, în maghiară şi slovacă), un partid maghiar din Slovacia înfiinţat în 2009, cu electorat mixt, preşedinte maghiar şi vice-preşedinte slovac, apărut ca reacţie şi  alternativă la UDMR-ul lor, respectiv, Partidul Comunităţii Maghiare.

Momentul Snagov pentru chestiunea maghiară trebuie generat şi asumat la nivel public şi politic, iar măsurile adoptate, inclusiv liniile roşii, însuşite prin consens de către toate partidele şi instanţele de decizie.

Ungaria are un consens „Snagov” pe chestiunea Trianonului. România trebuie să construiască şi ea unul. 

*Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS.

Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite