Dan Dungaciu: Primul basarabean care a vorbit despre renunţarea la Transnistria. In memoriam

La 18 ianuarie 2009, acum 13 ani, a trecut la cele veşnice basarabeanul Grigore Vieru, marele poet şi om al cetăţii, expresia vie, inconturnabilă, a unei conştiinţe naţionale pe care doar basarabenii care au purtat crucea românismului prin malaxorul sovietic au fost capabili să o exprime.

 Moştenirea unică a unei generaţii de basarabeni unionişti care, mânată de un crez absolut, s-a ratat, deocamdată, politic, dar a cărei forţă de iradiere nu va putea fi stinsă niciodată. Aşa cum ei au fost produsul unei iradieri anterioare, a unor români dinaintea lor, şi generaţia lor, la rândul ei, va produce urmaşi spirituali şi politici, asigurând, dacă nu succesul proiectului politic pe care l-au visat, măcar continuitatea lui. Au preluat o torţă şi, chiar dacă nu au aşezat-o pe catargul victoriei, au transmis-o, cu siguranţă, mai departe. Până când va veni şi pentru Basarabia plinirea vremurilor.

Blândeţea de oţel a lui Grigore Vieru

Este, poate, prea devreme să desluşim până la capăt forţa acelei generaţii basarabene, aşa cum, dacă eşti prea aproape de un elefant, nu îi poţi înţelege judicios dimensiunile. Suntem prea captaţi, obsedaţi, de „omenescul, pre-omenescul” acelei generaţii pentru a o descifra judicios. Dar ea e acolo, prea aproape de noi, deocamdată, aşteptând însă ca timpul să îi facă dreptate. Şi forţa ei de iradiere va fi de neoprit, chiar dacă astăzi pare ostoită.

„Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”. Când am auzit pentru prima dată mărturisirea aceasta, am rămas uluit. Când l-am întâlnit prima dată pe Grigore Vieru, aveam să constat că nu e o licenţă poetică: e expresia unei determinări cum rar mi-a fost dat să văd, a unei voinţe de oţel într-un înveliş de blândeţe şi fragilitate.

Aparenţele înşală grandios. Blândul poet, simplu „ca iarba”, a fost cel mai realist şi aplicat geopolitician pe care l-am cunoscut. El a rostit vorbele acestea, ca un profet vechi testamentar, la un an de la conflictul din Transnistria, de un adevăr dureros şi incontestabil, dar care s-au dovedit, în timp, prea grele pentru umerii slabi ai politicienilor care s-au succedat pe ambele maluri ale Prutului: „Eu, unul, nu sunt alarmat atât de mult că forţele imperiale ne-au luat Transnistria – mi-e teamă să nu ne-o restituie, să ne-o dea înapoi. Pentru că, recâştigând Transnistria, pierdem Basarabia, mai exact am îndepărta, dacă nu chiar pierde definitiv, reunirea cu Ţara-mamă.

Asta se pare că o ştie bine conducerea de vârf a Republicii Moldova şi cu siguranţă o ştie şi mai bine Kremlinul imperial, care nu se poate împăca nicidecum cu pierderea Basarabiei. Să fiu înţeles drept: nu mă las de românii din Transnistria, dar iată care este adevărul: unindu-ne cu neamul, Tiraspolul, specialist în diversiuni, va cere neapărat autonomie în cadrul României, umplând, în acelaşi timp, de spioni biata ţară”.

O declaraţie pe care mulţi, astăzi, truditori la proiectul manipulator, dar tenace, al transformării lui Grigore Vieru într-un „poet naţional moldovean”, o vor uitată. Dar a fost făcută în Literatura şi arta, pe 11 decembrie 1993, după preluarea controlului total al Federaţiei Ruse în Transnistria.

Astăzi, după 13 ani, reluăm un articol publicat la Chişinău, pe 23 ianuarie 2009, în ziarul Timpul, cu ocazia tristă a funeraliilor poetului. Eram în vremea regimului Voronin, ajuns la faza lui de paranoia anti-românească. Înmormântarea lui Grigore Vieru, ce zeci de mii de oameni coborâţi în stradă, a fost un prilej de reacţie românească împotriva regimului cum rar ne-a fost dat să vedem.

Un mic omagiu pentru cineva, ilustru reprezentant al unei generaţii, care ne-a convins, în pofida a orice, de cât de mult merită să fie iubită Basarabia. (Dan Dungaciu)

Diviziile lui Grigore Vieru

„Papa? Câte divizii de blindate are Papa?”

(replica lui Stalin către Papa Pius al XII-lea)

Înmormântarea lui Grigore Vieru (Chişinău, ianuarie 2009). Sursa aici.

Dincolo de atmosfera tragic-înălţătoare a funeraliilor marelui spirit care a fost şi rămâne Grigore Vieru, procesiunea ne-a mai arătat ceva. Zecile de mii de oameni din stradă, simbolurile care au flancat evenimentul şi declaraţiile aferente ne avertizează că lucrarea poetului în lume încă nu s-a încheiat. Ca şi în cazul oricărei personalităţi emblematice pentru o cultură şi o conjunctură istorică, destinul postum al lui Grigore Vieru devine şi mai spectaculos.

Reperele unei conştiinţe naţionale

Orice stare de spirit comunitară, orice orientare istorică a etnosului colectiv, orice trăire naţională se raportează până la urmă la simboluri. Altfel spus, dimensiunea subiectivă a apartenenţei naţionale sau etnice (stări de spirit, credinţe, trăiri sufleteşti) devine obiectivă prin raportare la simboluri, care devin etnosimboluri. Purtătoarele şi promotoarele acestora sunt elitele culturale, care, în anumite circumstanţe, preiau ele însele funcţie etnosimbolică. Este momentul în care personalitatea culturală îşi depăşeşte condiţia livrescă şi devine reper naţional plenar.

Orice construcţie politică se fundamentează, în realitate, pe această zestre simbolică. Etnosimbolurile sunt cele care asigură – dacă asigură – construcţia şi funcţionarea organică a oricărui proiect naţional. În lipsa acestor elemente, nimeni, niciodată, nu poate inventa – pace „invenţioniştilor”! - ceva trainic sau funcţional. Cu cât zestrea etnosimbolică şi asumarea ei sunt mai solide, cu atât angajarea istorică a comunităţii este mai fermă. În lipsa acestor fundamente, orice proiect statal este firav, ineficient şi contingent. Uneori, imposibil.

Cum am sugerat deja, un loc esenţial în panoplia etnosimbolică a oricărei naţiuni îl ocupă creaţiile şi personalităţile culturale emblematice (opera eponimă, geniile naţionale, figurile exemplare).

Grigore Vieru este una dintre aceste personalităţi.

Lupta pentru simboluri sau funcţia strategică a poeţilor

Funcţia etnosimbolică a celui care toată viaţa s-a declarat român, vorbitor de limba română şi truditor întru cultura română a devenit şi mai clară odată cu funeraliile sale. Este suficient să citeşti relatările de presă sau discursurile participanţilor. Chiar fără să cunoşti multe despre cele ce se petrec dincolo de Prut, realizezi uşor rolul de foaie de turnesol pe care personalitatea exemplară a poetului îl capătă (şi) de acum încolo.

În ciuda faptului că, în timpul procesiunii, „un grup de preoţi cântă rugăciuni şi îl numesc pe poet românul Vieru”, că „în toată coloana cortegiului funerar este un singur steag – cel al României” sau că mulţimea l-a huiduit pe un oficial „pentru că nu a spus că suntem români”, discursul celor de la putere şi a instrumentelor lor mediatice au acreditat contrariul. Epurarea oricărei referinţe la limba, cultura sau identitatea românească a fost prima strategie mediatică a regimului Voronin la moartea poetului. La televizorul (ziarul) de partid şi de stat, poetul devine reprezentantul unei identităţi locale, regionale sau, în cel mai bun caz, devine „promotor al valorilor umane” şi „cel mai mare umanist”. Niciodată însă „promotor al valorilor româneşti”.

Privite din acest unghi, funeraliile lui Grigore Vieru au devenit astfel prilej de surdă bătălie pentru acaparare etnosimbolică. Conştientă şi lucidă, „strada” – iar strada! – a purtat această bătălie şi a dat replica unei maşini de propagandă oficiale care, într-o ultimă tentativă, a încercat să superpună cortegiul funerar al poetului cortegiului său ideologic.

A eşuat şi de data asta.

„Şi eu sunt na-ţi-o-na-list!”

Tentativa de preluare a vieţii şi posterităţii lui Grigore Vieru în patrimoniul regional moldovenesc şi acreditarea lui ca „poet naţional („moldovean”) a început mai devreme. Pe 3 decembrie 2005, preşedintele Voronin ducea la apogeu această tentativă cu ocazia unei serate a poetului: „Stimaţi prieteni, astăzi cinstim un concetăţean, un mare patriot, un domn, care, la rândul lui, ne-a cinstit pe noi întru slava şi prosperarea patriei noastre – Republica Moldova”. Şi rosteşte apoi faimoasa frază: „Mult stimate domnule Vieru, permiteţi-mi să fac acum o destăinuire publică: Să ştiţi că... şi eu sunt na-ţi-o-na-list”.

Cum o fi reacţionat poetul în mintea lui, vor fi ştiind apropiaţii Domniei Sale. Cert este că insidioasa „invitaţie” a fost respinsă (formula „naţionalist” era, aparent, decolorată de orice conotaţii etnoidentitare, precum expresia impersonală „limbă de stat”, dar, în realitate, era – precum formula „limbă de stat”! – o declaraţie moldovenistă şi anti-românească).

O altă tentativă, tot fără succes, s-a făcut câţiva ani mai târziu, prin august 2007, când conducerea comunistă a Republicii Moldova s-a gândit să schimbe imnul naţional, Limba noastră, pe motiv că ar fi „nepatriotic”. (Din 1991, România şi Republica Moldova au împărţit, timp de trei ani, acelaşi imn: Deşteaptă-te, române!; în 1994, poezia Limba noastră, scrisă de Alexei Mateevici, a fost decretată peste Prut imn naţional.) Deloc întâmplător, o primă propunere ar fi fost făcută poetului Grigore Vieru şi compozitorului Eugeniu Doga. Se dorea ca un dublet prodigios Vieru/Doga, format din, poate, cele mai proeminente personalităţi basarabene de atunci, să consacre noul imn al republicii lui Vladimir Voronin, al cărui fundament devenise, după 2007, un moldovenism primitiv şi indigest, dublat de un anti-românism grosolan şi atroce.

Propunerea perversă a preşedintelui Voronin a fost refuzată, spre cinstea celor doi.

Câte divizii are Grigore Vieru?

Aici este miezul contradicţiilor dintre „stradă” – prezenţă vie, insurgentă, cu ocazia funerariilor lui Grigore Vieru – şi mesajele oficiale televizate în legătură cu viaţa şi, mai ales, posteritatea marelui spirit. Pe de-o parte, plasarea firească a lui Grigore Vieru în cultura română în numele căreia a trudit, pe de alta, tentativa de încadrare a lui în repertoriul discursului moldo-sovietic oficial. („Concesia” făcută de către al doilea om de stat de la Chişinău prin invocarea, o singură dată, a României, nu arată decât că acolo, la nivelul puterii, ridicolul manipulării memoriei poetului este totuşi conştientizat.)

Grigore Vieru nu ar putea fi, parafrazând sentinţa lui Noica despre Eminescu, „omul deplin al culturii moldoveneşti”. Şi nu pentru că poetul nu ar fi un om împlinit, ci pentru simplul, dar temeinicul, motiv că nu există „cultură moldovenească”. Aşa cum nu există nici „cultură ardeleană”, „oltenească”, „bănăţeană”, „muntenească” sau... „bucureşteană”. Şi în ciuda tuturor eforturilor prezidenţiale şi statale, ea nu se poate plămădi. Nu se poate, pentru că acea combustie fină, obiectivată etnosimbolic, nu există la fundamentele ei. De la Ştefan cel Mare la Grigore Vieru, trecând prin Eminescu, toată zestrea etnosimbolică este deja parte a repertoriului cultural şi istoric românesc.

Şi asta a arătat, pentru prima dată coerent, Grigore Vieru şi generaţia sa, de unde şi funcţia istorică a acestora. Pentru asta Grigore Vieru trebui re-amintit de fiecare dată! Tot de aici marginalizarea lui – logică! – atunci când a refuzat să muşte momeala oficială şi să acrediteze construcţia moldo-sovietică a guvernărilor agrariano-comuniste. Şi de dincolo de mormânt, bătălia culturală a lui Grigore Vieru rămâne tot politică, iar marele poet, parte a panteonului cultural românesc, îşi va continua şi de acolo misiunea.

Spiritul său reprezintă diviziile lui invincibile.

...Este ca şi cum poetul, supărat că nu îşi poate îndeplini lucrarea pe pământ, s-a dus la Ceruri, ca să o grăbească de acolo.

(23 ianuarie 2009)