Cum se uită un genocid. Ghid practic de distrugere a lumii

Cum se uită un genocid. Ghid practic de distrugere a lumii

Imagini cu victimele genocidului armean. FOTO via genocide-museum.am

„Moartea e peste tot la fel”, spun ultimele cuvinte din imnul Armeniei. Fals. 900 de oameni înecaţi în Mediterană nu fac cât 147 de oameni omorâţi în Kenya, care, la rândul lor, nu contează la fel de mult ca 11 vieţi curmate în redacţia Charlie Hebdo.  Armenii ştiu matematica asta strâmbă mai bine decât oricine. La 24 aprilie comemorează  un secol de când 1,5 milioane dintre ai lor au fost omorâţi de turci doar pentru că erau armeni şi creştini.

Ştiri pe aceeaşi temă

„În fond, cine mai vorbeşte astăzi despre anihilarea armenilor?”, râdea Hitler în 1939, când se pregătea să invadeze Polonia şi să ucidă vreo şase milioane de evrei. Şi continuă să aibă dreptate şi astăzi: genocidul armean rămâne genocidul uitat. 

Hitler n-a zis „genocid”, a zis „anihilare”. Nu pentru că se sfia de cuvinte, ci pentru că, în 1939, când observa cât de uşor uită oamenii de măcelărirea oamenilor, cuvântul „genocid” nu exista. A fost inventat abia patru ani mai târziu, de un evreu polonez. Culmea, Raphael Lemkin n-a gândit cuvântul ăsta plecând de la masacrarea alor săi, ci de la crimele comise împotriva armenilor. 

„Am devenit interesat de genocid pentru că s-a întâmplat de atât de multe ori. S-a întâmplat armenilor, şi, după armeni, Hitler a trecut la treabă”, declara omul care din grecescul „genos” (familie) şi latinescul „cide” (crimă) a reuşit să facă un cuvânt care să cuprindă ce e mai rău în oameni: ura de a-l distruge pe cel de lângă tine, cu tot neamul lui, nu pentru că ţi-a luat pământul, ci pentru că este altfel. 

Dicţionarul nu poate cuprinde atâta ură cât încape în om, aşa că definiţia genocidului este seacă: exterminarea intenţionată şi sistematică a unei comunităţi pe criterii naţionale, etnice, religioase sau rasiale. 

Imagini cu victimele genocidului armean. FOTOGRAFII via genocide-museum.am

 
Video

Este unanim acceptat că termenul „genocid” are la bază tragedia armenilor. La fel, şi conceptul de „crimă împotriva umanităţii” a fost creat tot pentru armeni. În 1915, Puterile Aliate – Marea Britanie, Franţa şi Rusia – au trimis o scrisoare Imperiului Otoman, acuzând atrocităţile comise împotriva minorităţilor creştine de pe teritoriul imperiului, adică asupra armenilor, grecilor şi asirienilor. 

În contextul acestor crimei comise de Turcia împotriva umanităţii şi civilizaţiei, Guvernele Aliate anunţă public Înalta Poartă că vor considera personal responsabil pentru aceste crime fiecare membru al Guvernului Otoman, precum şi toţi agenţii lor implicaţi în astfel de masacre.

Scrisoarea Aliaţilor către Înalta Poartă, prima utilizare oficială a termenului „crime împotriva umanităţii”

Nu doar că niciun membru al Guvernului Otoman n-a fost tras personal la răspundere pentru deportări, ucideri în masă, marşuri forţate în deşert, violuri şi jafuri, ci Turcia îl ameninţă acum pe Papa Francisc să „nu mai facă vreodată o greşeală” precum aceea de a vorbi despre genocidul armean. Şi poate face asta pentru că, vorba lui Hitler, cine mai vorbeşte astăzi despre exterminarea armenilor?

Nu-mă-uita

Desen făcut de un elev armean şi expus pe holul centrului pentru tineret la care merge

„Îmi amintesc şi revendic”, stă scris pe insignele pe care copiii armeni le poartă în piept. Au în mijloc flori mov de nu-mă-uita, simbolul evenimentelor de comemorare din această lună, la care participă, printre alţii, Kim Kardashian şi Kanye West – cea mai cunoscută familie din lumea showbizului american are origini armeneşti, George Clooney – soţia sa, Amal, reprezintă Armenia într-un proces internaţional prin care speră să obţină recunoaşterea juridică de facto a genocidului prin condamnarea unui negaţionist, şi trupa de heavy metal System of a Down – toţi cei patru membri fac parte din diaspora armeană. Lideri din întreaga lume, printre care Vladimir Putin şi Francois Hollande, vor merge la Erevan pe 24 aprilie pentru a marca centenarul. 

Totul face parte dintr-o strategie bine pusă la punct, iar Armenia este mai hotărâtă ca oricând să obţină recunoaşterea crimelor de acum 100 de ani. Ultimele luni au fost marcate de negocieri şi lobby pentru acceptarea şi folosirea termenului „genocid”. Principala reuşită în acest sens a venit săptămâna trecută, când plenul Parlamentul European a adoptat o rezoluţie în care foloseşte cuvântul „genocid”, admite cele 1,5 milioane de victime „care au pierit în timpul Imperiului Otoman” şi cere Turciei să recunoască masacrul „pentru a deschide calea unei reconcilieri autentice”. În plus, eurodeputaţii au solicitat Turciei să desfăşoare „cu bună credinţă” un inventar al patrimoniului cultural armean distrus sau afectat în ultimul secol. 

Din distrugeri mai noi sau mai vechi, ruine lăsate în urmă de turci sau de azeri, se reconstruieşte, acum, Armenia. Iar Erevanul arată ca toate capitalele de tranziţie. 

Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTOGRAFII Elena Dumitru

La bulevard sunt magazine Dior, Mango şi Converse, dar cum intri pe gangul din capătul străzii dai de cutii de carton, puse pe jos şi pline cu peşte de vânzare. O doamnă în bocanci îşi suflă nasul în pragul scării de bloc în care şi-a înşirat vreo trei lăzi mici cu ridichi, verdeaţă, lămâi, murături şi ceva carne de păsare. Un Lexus 4X4 şi o Ladă-taxi trec prin faţa camionului GAZ în motorul căruia şi-a băgat picioarele un băiat cu geacă de piele sau din ceva care luceşte la fel. În spatele lui e un Dell.

Maşini sunt de tot felul, europene, americane şi ruseşti, scumpe cât un apartament sau pe care a înflorit rugina când ţara încă era în URSS, dar prima pe care am văzut-o a fost tot un Logan, taxi în uşa aeroportului din Erevan, în care, la patru dimineaţa, miroase a fum de ţigară mai ceva ca-n cafenelele din Centrul Vechi. Erevanul încă se reconstruieşte şi macaralele se luptă pentru spaţiul dintre clădiri cu rufele întinse pe sfori trase de la un bloc la altul. 

Hoteluri noi, din sticlă şi „suprafeţe moderne”, stau lângă clădiri cu faţade împietrite în detalii care se repetă de la parter până-n streaşină, mândria sovieticilor. Însă moştenirea lăsată de ruşi nu se limitează doar la arhitectura rigidă şi maşinile care refuză să moară.

Lângă literele-serpentine ale armenilor, numele străzilor este scris mai peste tot şi în caractere chirilice. Vânzătorii, când se prind că nu eşti de acolo, te iau cu devuşca şi apoi întorc capul sictiriţi, convinşi că ştii rusă şi nu vrei să le răspunzi. 

„Are you hay?”

Ce-au lăsat ruşii în urmă vezi mai ales când ieşi din Erevan. Fabrici uriaşe, acum fără geamuri şi uşi, mormane de fier vechi în curţi din care mai urlă câte-un câine. Apoi, odată ce-ai trecut de periferia industrială, încep curţile şi la fiecare poartă sunt cutii sau grămezi cu tot soiul de plăci din piatră. În cea mai mare parte, armenii din asta trăiesc, din roci - au de toate, de la granit şi marmură la toate sortimentele de tuf. Armenia este cunoscută ca ţara tufului, ne spune ghidul, o doamnă simpatică de vreo 50 şi ceva de ani. N-o sâcâim cu glume şi întrebări despre tuf, ne-a cucerit când ne-a spus că armenii întreabă des „Eşti hay?”. Apoi ne-a lămurit că, de fapt, aşa întreabă ei dacă origini armeneşti, nu altceva.

Atunci când se referă la ţara lor, armenii o numesc Hayastan, numele Armeniei Mari, Regatul Marele Regat al Armeniei, din suprafaţa căruia au pierdut, bucată cu bucată, peste 90%. Acum, Armenia are mai puţin de 30.000 de kilometri pătraţi, iar populaţia ţării – trei milioane – este mai mică decât diaspora armeană. Adică mai mulţi armeni trăiesc în afara ţării decât între graniţele ei. De fapt, spun toţi oficialii armeni cu care am vorbit, aceasta ar fi principala sursă de venit a ţării – diaspora. 

Apoi, pe lângă banii de la armenii din străinătate şi tuf, cei 30.000 de kilometri pătraţi de Caucaz au suficiente dealuri pe care să crească struguri – industria băuturilor alcoolice este una dintre principalele surse de venit, alături de legume-fructe şi păstorit. Iar vinul se ridică la toate pretenţiile pe care le poţi avea de la cea mai veche industrie a vinului din lume – aici a găsit Noe viţa-de-vie, când au început apele biblice să se retragă, aici s-a îmbătat şi l-a alungat pe Ham, blestemându-i copiii. Muntele Ararat, în care s-a proptit arca după 40 de zile şi 40 de nopţi de potop, aparţine acum Turciei, dar armenii îşi amintesc că a fost al lor, parte a unui regat armean de acum vreo 10.000 de ani.  

Acum, armenii văd Araratul – care dă numele celor mai populare ţigări din Armenia, marca preferată şi de preşedintele ţării, precum şi a coniacului atât de important pentru economie – doar peste graniţa închisă cu Turcia. Cele două ţări nu au niciun fel de relaţii diplomatice, iar preşedinţii lor comunică doar pentru a se invita reciproc – unul la comemorarea genocidului, celălalt la celebrarea campaniei Gallipoli. 

Mănăstirea Khor Virap, de unde se poate vedea graniţa închisă dintre Armenia şi Turcia. Muntele sfânt al armenilor, Ararat, este dincolo de graniţă. FOTO Elena Dumitru

Păcatele unei naţiuni

Nu se începe un articol de ziar cu definiţii din dicţionar şi informaţii ce pot fi găsite pe Wikipedia. Mai ales cu un subiect ca ăsta, când poţi începe cu o imagine înfiorătoare cu soldaţi stând pe grămezi de capete tăiate. Doar că nu m-am putut hotărî: poza cu ienicerul călare pe craniile de armeni sau una cu Jihadistul John decapitând un om îmbrăcat în portocaliu?

La 100 de ani de la genocidul armenilor, Statul Islamic duce aceeaşi politică de exterminare pe criterii etnice şi religioase care a stat la baza celor mai crunte tragedii din secolul scurs de atunci. Încă n-am văzut vreun calif închipuit care să se-ntrebe, cinic, cine mai ţine astăzi minte genocidul armenilor sau al evreilor. Dar ar putea şi, la fel ca Hitler, ar avea dreptate: doar 54% din populaţia lumii a auzit de Holocaust, iar o bună parte dintre cei care au auzit îl neagă sau consideră că cifrele sunt exagerate. 

Armenii se luptă pentru ca genocidul să fie recunoscut. Cu câteva zile înainte de rezoluţia Parlamentului European, şi Vaticanul a recunoscut genocidul, prin vocea Papei Francisc. Anterior, alte 23 de state – printre care Canada, Rusia, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Grecia, Elveţia şi 43 dintre cele 50 de state americane – recunoscuseră genocidul. 

Turcia contestă folosirea termenului „genocid” pentru faptele de acum 100 de ani, ba chiar şi-a rechemat ambasadorul de la Vatican după ce Papa Francisc a folosit acest cuvânt în ziua în care ortodocşii au sărbătorit Paştele. „A ascunde sau a nega răul este la fel precum a permite unei răni să sângereze în continuare, fără a o bandaja”, a spus Suveranul Pontif, dedicând liturghia victimelor.  

Imediat, turcii au respins comentariile.

„Îl condamn pe Papă şi aş vrea să-l avertizez să nu mai facă vreodată astfel de greşeli. Atunci când politicienii şi clericii fac pe istoricii, ceea ce iese la lumină nu este adevăr, ci, cum s-a întâmplat acum, absurditate”, a tunat preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan. 

În cea mai mare parte, Turcia refuză să recunoască genocidul pentru că asta ar însemna despăgubiri uriaşe de achitat şi proprietăţi de retrocedat. „Indiferent ce decizie va lua Parlamentul European, ne va intra pe o ureche şi va ieşi pe cealaltă pentru că Turciei îi este imposibil să accepte un asemenea păcat sau crimă”, a continuat Erdogan, vorbind înainte ca Parlamentul European să adopte rezoluţia de la 15 aprilie. 

Poziţia oficială a Turciei este că în jur de 500.000 de armeni – nu 1,5 milioane – au murit în perioada aceea, pe fondul tulburărilor obişnuite din timpul unui război, dar şi că s-au omorât între ei, că au murit de foame din cauza penuriei specifice războiului, 

Fix pe 24 aprilie, turcii sărbătoresc, pentru prima dată, campania militară de la Gallipoli, în urma căreia s-a remarcat Ataturk şi a apărut Turcia modernă. Ofensiva a durat aproape un an şi nu este legată prin nimic special de 24 aprilie. 

genocidul armean

Legile umanităţii, legile oamenilor 

La sfârşitul Primului Război Mondial, în timpul căruia s-a desfăşurat cea mai mare parte a acestui program de epurare etnică şi religioasă, s-a înfiinţat o comisie internaţională pentru crime de război, care a recomandat crearea unui tribunal pentru „aceste încălcări ale legilor umanităţii”.

SUA au respins însă referirea la „legile umanităţii” drept imprecisă, astfel că despre genocid s-a mai vorbit abia după Al Doilea Război Mondial. Atunci, procesele de la Nuremberg au însemnat şi primele condamnări pentru „crime împotriva umanităţii”. 

Am luat decizia de a ataca Polonia primăvara trecută. Iniţial, m-am temut că realitatea politică mă va forţa să lovesc simultan Anglia, Rusia, Franţa şi Polonia. Chiar şi acest risc ar fi trebuit asumat. 

Încă din toamna lui 1938, am decis să merg cu Stalin – şi pentru că am realizat că Japonia nu ni se va alătura necondiţionat şi că Mussolini este ameninţat de acel idiot pe post de rege şi de acel mişel trădător de prinţ. 

În ultima evaluare reiese că mai sunt doar trei mari oameni de stat în lume: Stalin, eu şi Mussolini. Mussolini este cel mai slab, fiindcă nu a fost în stare să submineze puterea nici a Coroanei, nici a bisericii. Stalin şi cu mine suntem singurii care văd viitorul şi nimic altceva. Prin urmare, peste câteva săptămâni îi voi întândine mâna lui Stalin la graniţa germano-rusă şi voi începe reîmpărţirea lumii cu el. 

Puterea noastră constă în viteză şi brutalitate. Ghenghis-han a măcelărit milioane de femei şi copii cu premeditare şi cu inima uşoară. Istoria vede în el doar fondatorul unui stat. Îmi este indiferent ce va spune despre mine o civilizaţie vest-europeană slabă. 

Am dat ordin – şi-l voi executa în faţa plutonului pe oricare îndrăzneşte să şoptească un cuvânt critic – că scopul războiului nostru nu constă în a atinge anumite linii, ci în distrugerea fizică a duşmanului. În consecinţă, mi-am mobilizat şi divizia SS-Totenkopfverbände – Capul Morţii – în alertă, deocamdată doar în Est. Au ordin să ucidă fără milă şi fără compasiune bărbaţi, femei şi copii de origine şi de limbă poloneză. Doar aşa vom câştiga spaţiul vital (Lebensraum ) de care avem nevoie. În fond, cine mai vorbeşte astăzi despre genocidul armean?

Discursul susţinut de Adolf Hitler în faţa Wehrmachtului, 22 august 1939

Citeşte şi:
 
 
Armenia a cunoscut în istoria ei numeroase perioade de glorie, dar şi vremuri tulburi. Unul dintre cele mai negre momente din istoria ţării, care a lăsat urme adânci în mentalitatea poporului şi a afectat relaţiile cu Turcia în numeroase rânduri, a fost masacrarea armenilor la ordinul autorităţilor otomane în 1915.
 
 
„A scrie despre controversatul conflict îngheţat turco-armean reprezintă un risc pentru oricine o face. A analiza un eveniment istoric fără a te plasa de o parte sau de alta fără a dezlănţui patimi din partea uneia dintre părţi, a comenta o decizie politică care foloseşte istoria pentru a justifica o anumită hotărâre nu este uşor”, scrie Ionuţ Cojocaru, doctor în istorie, pe blogul său de pe adevarul.ro.
 
 
„În 1963, un dramaturg german pe nume Rolf Hocchuth scria o piesă de teatru intitulată „Vicarul” a cărei primă reprezentare a avut loc – şi detaliul are însemnătatea lui - în Berlinul Occidental. Adică în partea liberă a Capitalei Germaniei, o ţară care se hotărâse să îşi asume toate responsabilităţile şi toate consecinţele legate de ororile din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial”, scrie filologul Mircea Morariu pe blogul său de pe adevarul.ro.
 
 
Turcia a transmis ambasadorului Vaticanului că este „profund dezolată şi dezamăgită” de faptul că Francisc a catalogat drept genocid masacrul armenilor din 1915, a declarat un oficial, apreciind că afirmaţiiile Papei au provocat „o problemă de încredere”.
 
 
Turcia a anunţat rechemarea pentru consultări a ambasadorului său în Austria pentru a protesta împotriva recunoaşterii simbolice de către Parlamentul de la Viena a genocidului comis de Imperiul Otoman în timpul Primului război Mondial.
 
 
Presupuşi hackeri turci au atacat site-ul principal al Vaticanului, ca reacţie la comentariile Papei Francisc despre „genocidul” armean, informează Washington Post.

 

Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru

Imagini din aceeasi galerie
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Desen făcut de un elev armean și expus pe holul centrului pentru tineret la care merge. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Monumentul Victimelor Genocidului Armean, Erevan, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Monumentul Victimelor Genocidului Armean, Erevan, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Muzeul Genocidului Armean, Erevan, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Muzeul Genocidului Armean, Erevan, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Muzeul Genocidului Armean, Erevan, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Monumentul Victimelor Genocidului Armean, Erevan, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Monumentul Victimelor Genocidului Armean, Erevan, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Mănăstirea Khor Virap, de unde se poate vedea granița închisă dintre Armenia și Turcia. Muntele sfânt al armenilor, Ararat, este dincolo de graniță. FOTO Elena Dumitru
  • Elevii armeni poartă insigne cu floarea de nu-mă-uita, simbolul evenimentelor de comemorare a genocidului. FOTO Elena Dumitru
  • Elevii armeni poartă insigne cu floarea de nu-mă-uita, simbolul evenimentelor de comemorare a genocidului. FOTO Elena Dumitru
  • Elevii armeni poartă insigne cu floarea de nu-mă-uita, simbolul evenimentelor de comemorare a genocidului. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Erevan, capitala Armeniei, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Desen făcut de un elev armean și expus pe holul centrului pentru tineret la care merge. FOTO Elena Dumitru
  • Armenia, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Armenia, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Armenia, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Armenia, martie 2015. FOTO Elena Dumitru
  • Imagini cu victimele genocidului armean. FOTO via genocide-museum.am
  • Imagini cu victimele genocidului armean. FOTO via genocide-museum.am
  • Imagini cu victimele genocidului armean. FOTO via genocide-museum.am
  • Imagini cu victimele genocidului armean. FOTO via genocide-museum.am
  • Imagini cu victimele genocidului armean. FOTO via genocide-museum.am
  • Imagini cu victimele genocidului armean. FOTO via genocide-museum.am
  • Imagini cu victimele genocidului armean. FOTO via genocide-museum.am
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările