SERIAL IUGOSLAVIA Cum a reuşit mareşalul Tito să ţină Iugoslavia unită?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Trecutul recent al ţării vecine din sud-vest este unul tulburător, care s-a suprapus peste întreaga istorie a Europei din vremi îndepărtate. În iunie 1991, tancurile iugoslave au intrat în nou-declarata Republică Slovenă, declanşând un lung şi atroce război. La un an de la începerea ostilităţilor, erau 50.000 de morţi, peste două milioane de oameni fără un acoperiş şi proprietăţi distruse în valoare de peste 60 de miliarde de dolari.

Forţele armate iugoslave

Numeroase sate croate, sârbeşti şi musulmane au dispărut pentru totdeauna de pe hartă. Oraşul Vukovar a fost trasformat în ruină, iar capitala Bosniei, Sarajevo, a fost plasată sub un asediu nemilos, fiind bombardat zilnic, astfel încât patina unui oraş medieval a dispărut pentru totdeauna. Refugiaţii au împânzit Europa (200.000 în Germania, 40.000 în Suedia, 13.000 în Elveţia, 4.000 în Olanda, 7.000 în Italia).

În 1991, Iugoslavia reprezenta o forţă militară importantă în Europa, cu o armată de 642.000 de soldaţi şi o rezervă undeva la 3.200.000 de oameni, în comparaţie cu România (similară cu ţara vecină ca populaţie, în jur de 25 de milioane), care avea atunci 300.000 de soldaţi şi 700.000 de posibili rezervişti (membri ai gărzii patriotice). Pe lângă faptul că avea o armată numeroasă, Iugoslavia avea şi o tactică bazată pe războiul de gherilă, singurul mod prin care o ţară mică poate înfrânge un agresor mult mai puternic. Astăzi, o asemenea remarcă pare comică, dar ea ilustrează foarte bine puterea şi influenţa de pe atunci a Armatei Populare Iugoslave (JNA), care era considerată de unii experţi drept cea mai puternică armată din Europa, ceea ce, desigur, e greu de dovedit astazi. JNA a început ca o mişcare de partizani care lupta împotriva nazismului, în al Doilea Război Mondial. După instaurarea comunismului titoist, armata a devenit, împreună cu miliţia şi cu serviciile secrete, unul din cei trei stâlpi pe care se sprijinea regimul. Ba chiar, întrucât Tito era comandantul suprem al JNA, el se sprijinea pe armată mai mult decât pe ceilalţi doi stâlpi ai puterii.

De ce forţe dispunea armată iugoslavă?

Pe categorii de forţe (cifrele sunt din 1991)

Forţele terestre: (1) 1.614 tancuri T-55 şi alte tancuri mai vechi (M4/M47/T-34); 73 de tancuri T-72; 443 de tancuri M-84, produse în Iugoslavia; 700 de distrugătoare de tancuri; 1.000 de TAB-uri, 1.000 de MLI-uri (maşina de luptă a infanteriei, care nu erau româneşti); 10 platforme FROG-7 (sisteme de rachete de artilerie); 100-150 MLRS-uri (diverse tipuri de lansatoare multiple de rachete); 800 M-63 Plamen şi M-94 S Plamen (lansatoare de rachete multiple de producţie proprie); la capitolul apărare antiaeriană: 120 Strela-1, 18 Strela-10, 60 S-75, 60 S-125 Neva (racheta care a doborât avionul american F117, ironia sorţii a făcut ca sistemul să fie condus de radare ruseşti vechi, cu câteva modernizări, şi care au reuşit să descopere o ţintă ultrasofisticată) şi 80-90 2K12 Kub, plus câteva sute de tunuri autopropulsate şi câteva mii de Strela-2.

image

Lansator de rachete multiple M-94 S Plamen

Forţele aeriene (reprezentau a doua forţă ca mărime din Europa, cu peste 1.000 de avioane şi 200 de elicoptere): 150 MiG-21; 16 MiG-29; 300 de avioane de atac la sol (Soko J-20/21/22); 30 de avioane de transport; peste 300 de avioane de antrenament; 93 Mi-8 şi 94 Soko Gazelle+14 elicoptere ASW (Ka-25/27 si Mi-14).

image

Avion de atac la sol Soko J-21 Jastreb FOTO Salinger Igor

Forţele navale: 900 de soldaţi într-o brigadă de infanterie marină; 4 fregate; 3 submarine Heroj, dotate cu torpile de 533 mm; două submarine clasa Sava, de mici dimensiuni, intrate în serviciu în anii 70; două submarine clasa Stujeska, destinate antrenamentului; 6 fregate din clasa Koncar; 10 fregate din clasa Osa (înarmate cu rachete sol-sol sovietice P-15 Termit, rachete sovietice sol-aer 9K33 şi rachete anti-submarin); 14 nave din clasa Shershen; 16 nave de patrulare; 21 de nave fluviale; 4 nave clasa Vukov Klanac puitoare de mine, proiectate după modelul puitoarelor  franceze,  în zona de coastă a Iugoslaviei; 4 puitoare de mine englezeşti clasa Ham; 6 puitoare de mine clasa 117, construite local; 4 vehicule amfibii clasa Una şi 4 clasa Mala (fiecare vehicul transporta 5 luptători şi 250 kg de mine), destinate forţelor speciale pentru operaţiuni de luptă submarină şi de distrugere a ţintelor submarine. În 1990, 10 nave clasa Kobra, dotate cu rachete suedeze RBS-15, urmau să înlocuiască vechile fregate sovietice clasa Osa. De asemenea, pentru operaţiunile navale, cât şi fluviale, iugoslavii beneficiau de 4 nave de desant clasa 501, 10 nave de desant clasa 211 şi 25 de nave de desant clasa 601. Flota era coordonată de la Cartierul general de la Split (acum parte a Croaţiei) şi avea în subordine 10.000 de marinari (4.000 de soldaţi şi 900 de ofiţeri, subofiţeri şi maiştri militari). Insulele Vis şi Lastovo erau puternic fortificate, iar în oraşele-port Split, Šibenik, Pula, Ploče şi Kotor erau baze navale la Marea Adriatică, iar la Novi Sad, pe fluviul Dunărea.

Mituri despre războiul din fosta Iugoslavia 

În media a circulat o serie de mituri despre războiul dintre fostele republici iugoslave. Dintre acestea, cele mai populare au fost:

(1) conflictul dintre sârbi şi croaţi ar fi vechi de secole;

(2) războiul este, în primul rând, unul religios (între sârbii ortodocşi, croaţii catolici şi bosniacii musulmani);

(3) nimeni nu a anticipat războiul (a circulat printre oameni care nu au dat atenţie situaţiei reale din fosta Iugoslavie);

(4) regimul croat a fost la fel de opresiv ca şi al vecinilor sârbi şi a trebuit să împărtăşească aceeaşi soartă a războiului.

Niciunul dintre aceste mituri nu s-a dovedit a fi real.

Referitor la primul mit, croaţii şi sârbii au trăit în pace înainte de secolul al XX-lea. Nu au fost probleme până la Primul Război Mondial, când s-au unit cele două etnii într-un stat unitar. Guvernul sârb a ignorat protestele politicienilor croaţi şi sloveni care doreau autonomie regională şi au introdus un guvern centralizat în Belgrad şi o constituţie comună. În perioada interbelică, guvernul sârb de la Belgrad a introdus o serie de măsuri cu caracter discriminatoriu: taxare preferenţială a sârbilor în favoarea celorlalte etnii, interzicerea în şcolile macedonene a limbii naţionale, declarându-i pe aceştia sârbi, închiderea şcolilor albaneze şi expulzarea din Kosovo a peste 45.000 de etnici albanezi, dar şi confiscarea proprietăţilor acestora (au fost date, ulterior, la peste 60.000 de colonişti sârbi), au asigurat un tratament prefenţial la promovarea militarilor (erau preferaţi sârbii), au impus alfabetul chirilic croaţilor şi altele. Acestea au fost primele semne care au marcat represiunile din cadrul problemei naţionale sârbe.

În al doilea rând, războiul nu a fost religios. Sârbii, cu o populaţie de 11,6% în Croaţia şi cu o populaţie de 31,5% în Bosnia, deţineau 30% din teritoriul Croaţiei şi 70% din teritoriul Bosniei. Diferenţele religioase nu au împiedicat contactele sociale interetnice până când politicienii sârbi au manipulat sensibilităţile religioase şi istorice pentru a dezvolta ura împotriva non-sârbilor.

În al treilea rând, au fost semnale, începând din anii 70 şi apoi 80, oferite de observatori externi, dar şi de cei interni, că situaţia în Iugoslavia este cea premergătoare unui război civil. În vara anului 1971, Iosip Broz Tito era ales pentru a patra oară preşedinte al Iugoslaviei. În primăvara aceluiaşi an, studenţii croaţi declanşau o serie de manifestări prin care cereau drepturi naţionale.

Trebuie reţinut faptul că toate scenariile americane cu privire la Iugoslavia din 1971 luau ca punct de plecare al dezmembrării stârnirea tulburărilor interetnice. 

Raportul CIA asupra Iugoslaviei 

La Washington, Biroul Naţional de Estimări al CIA prezenta raportul Iugoslavia: o estimare informativă, raport din care am să prezint câteva pasaje în continuare (pentru a vedea cât de mult contează o echipă de analişti pregătiţi care să evalueze viitorul!). Analiştii de la CIA prezentau liderilor americani situaţia de la Belgrad ca fiind una extrem de dificilă. Ei apreciau că, pe termen scurt, Iugoslavia va rămâne unită, însă problemele naţionale urmau să ducă la o dezintegrare a acesteia. Tito, părintele Iugoslaviei comuniste, era văzut de analiştii americani, în 1971, la apogeul puterii sale, drept principalul pilon al Iugoslaviei unite. Trebuie reţinut faptul că toate scenariile americane cu privire la Iugoslavia din 1971 luau ca punct de plecare al dezmembrării stârnirea tulburărilor interetnice. În acest context, Kosovo era văzut la Washington ca o posibilă zonă secesionistă. A devenit peste aproape jumătate de secol.

Evenimentele ulterioare au confirmat previziunile CIA. Din acest Raport aş evidenţia câteva aspecte semnificative, inclusiv pentru situaţia geopolitică de astăzi: (1) După cum am evidenţiat mai sus, la acea dată armata de la Belgrad era considerată una dintre cele mai moderne şi mai capabile din Europa de Est – de aceea, analiştii americani au introdus în analiza lor eventualitatea unei lovituri de stat militare; (2) Fosta Iugoslavie făcea parte din zona centrală a Europei, situată între Orient şi Occident, între Europa Centrală şi Balcani, cu ieşire spre Alpi şi Mediterană. Din punct de vedere istoric, evenimentele care au afectat Iugoslavia au atins Europa ca întreg;(3) Atât NATO, cât şi Pactul de la Varşovia au investit masiv în Iugoslavia, deşi nu aparţine niciuneia din grupări, iar o eventuală modificare a apartenenţei la un bloc sau altul ar strica echilibrul securităţii europene; (4) O imixtiune sovietică ar duce la o situaţie tensionată în zonă şi nu numai, iar NATO o va privi ca pe o ameninţare la propria securitate, deşi, în mod formal, nu este implicată soarta unui membru non NATO şi nu vor putea imagina un răspuns efectiv în lipsa unei participări depline a Statelor Unite; (5) O  astfel de acţiune a sovieticilor ar deveni un test al angajamentului Statelor Unite pentru securitatea europeană;

România va refuza să coopereze într-o operaţiune militară sovietică împotriva Iugoslaviei şi ar putea fi forţată doar dacă va suferi ea însăşi o invazie.

(6) O mişcare sovietică împotriva Iugoslaviei va avea implicaţii tulburătoare pentru restul Europei de Est şi probabil sovieticii sunt conştienţi de acest lucru. Toţi aliaţii URSS din Estul Europei, probabil cu excepţia Bulgariei şi a Germaniei de Est, nu îşi doresc să aibă loc un astfel de eveniment. Mai ales România va interpreta orice fel de acţiune sovietică împotriva Iugoslaviei ca pe o ameninţare asupra propriilor interese. România va refuza să coopereze într-o operaţiune militară sovietică împotriva Iugoslaviei şi ar putea fi forţată doar dacă va suferi ea însăşi o invazie. Ungurii şi polonezii vor încerca să evite o participare, deşi voinţa lor de a rezista unor presiuni sovietice puternice va fi probabil destul de limitată. În schimb, bulgarii ar putea participa cu un anume entuziasm, mai ales dacă li se va permite să intre în Macedonia. Pe termen scurt, presupunând un succes sovietic, cele mai multe dintre ţările est-europene vor fi copleşite de o invazie sovietică a Iugoslaviei. Însă istoria regiunii sugerează că acţiuni de acest gen nu intimidează pe termen nedefinit şi, de fapt, sursele de nemulţumire sunt mărite pe termen lung.

De asemenea, în 1983, un istoric sârb, Dusan Biber, care locuia în Elveţia, a avertizat că, dacă problemele interne nu vor fi soluţionate într-un deceniu, există pericolul unui război civil, dar şi a libanizării Iugoslaviei. Ecoul acestui avertisment a fost reluat de media din Occident, dar şi de cetăţenii iugoslavi din străinătate, începând cu 1987. Odată cu suprimarea societăţii culturale a croaţilor, denumită  Zora, în vara lui 1989, a devenit clar că o nouă escaladare a polemicilor croto-sârbe este în acţiune. În al patrulea rând, referitor la derapajele croaţilor către o soluţie autoritară în regiune ne amintim că sârbii sunt cei care au creat miliţiile naţionaliste şi că ostilităţile au început în iulie 1991, şi în Croaţia, şi în Bosnia, de către acestea şi de către forţele regulate ale JNA.

FOTO  Întâlnirea dintre Iosip Broz Tito şi Winston Churchill, în 1944 la Neapole, Italia

Cum a reuşit Tito să menţină fosta Iugoslavie unită?

Când mareşalul Tito a murit, la 4 mai 1980, reprezentanţi din 122 de state, inclusiv lideri ai marilor puteri, au participat la funeralii. A fost în mod universal onorat ca ultimul mare lider al celui de-al Doilea Război Mondial şi cel care l-a provocat pe Stalin, creatorul comunismului naţionalist. Peste toate acestea, el a fost onorat pentru a fi creatorul Iugoslaviei moderne, cel care a unit o ţară istoric antagonică într-o federaţie stabilă.  

Să fi fost geniul lui Tito cel care a ţinut-o împreună? A dezvoltat economic zonele etnice, precum Croaţia, sau a construit Tito autostrăzi? Nu. 

Aşa cum spusese odată un general al Armatei Populare Iugoslave (JNA): Doar nu suntem nebuni să facem şosele din astea!… Păi, gânditi-vă că, în cazul în care ne atacă ruşii, tancurile lor ar ajunge pe litoral în câteva ore dacă le mai construim şi autostrada. Astăzi, o asemenea remarcă pare comică, dar ea ilustrează foarte bine puterea şi influenţa pe care o avea JNA. Tito a condus Iugoslavia cu ajutorul JNA. Întrucât Tito era comandantul suprem al JNA, el se sprijinea pe armată mai mult decât pe ceilalţi doi stâlpi ai puterii (miliţia şi serviciile). Traseul lui Tito a fost pro-sovietic până în anii 50, apoi s-a apropiat de Occident şi a promovat mişcarea de nealiniere, păstrând astfel o balanţă între Vest si Est, între NATO şi Pactul de la Varşovia. Tito a continuat să cocheteze cu Vestul şi să-i trimită pe cei mai capabili membri ai forţelor armate la perfecţionare în SUA, JNA devenind un model pentru armatele ţărilor din lumea a treia, iar Iugoslavia s-a transformat, în acelaşi timp, într-un important exportator de arme către aceleaşi ţări. La scurt timp, conducerea armatei iugoslave a început să beneficieze de staţiuni speciale, la munte sau pe litoral. Armata s-a transformat, rapid, într-un stat în stat, cu propriile sale legi, propria sa justiţie şi cu o poliţie specială (model preluat de ţări precum Egiptul).

Personalul militar nu era supus justiţiei civile. Poziţia antidemocratică şi antimodernizare, aleasă de Tito, a dus în final la fragmentarea ţării. Adoptarea, în 1974, a unei noi constituţii, ambigue, lungă şi extrem de greu de descifrat, a transformat Iugoslavia într-o federaţie. 8 oligarhii comuniste locale, bazate pe criterii etnice şi care s-au opus permanent reunificării de facto, au apărut de-a lungul şi de-a latul ţării. Acolo, ideologia de bază era condusă de spiritul antiiugoslav. Eliminarea adversarilor, supunerea necondiţionată faţă de lider au făcut ca la mijlocul anilor 80 să apară o stea în urcare cu numele Slobodan Milosevic.

Iugoslavia lui Tito nu a fost un stat totalitar de tip stalinist, dar a dat dovadă de autoritarism, a fost semieficient, corupt şi ambiuguu în decizii.

Garanţii au fost partidul comunist şi armata, la care s-au alăturat miliţia şi serviciile. Nicio altă forţă naţională nu l-a provocat. Geniul lui Tito s-a constituit în ascunderea şi eliminarea liderilor creativi şi reformatori în interiorul partidului comunist sau în afara acestuia. Ceea ce Occidentul a catalogat titoism s-a demonstrat a nu fi mai mult decât aptitudinea liderului iugoslav de a ascunde şi a evita adevărul.

Talentul lui a fost de a emite non-soluţii, care, parţial, funcţionau, transformând Iugoslavia într-un centru federal ce primea credite de la occidentali. Nimic din automanagementul muncitoresc, politica externă de nealiniere sau din Iugoslavia nu a supravieţuit liderului. La a cincisprezecea comemorare a morţii lui Tito, în 1995, nu au fost decât remarci sarcastice şi negative. Tablourile lui Tito, care timp de zece ani au fost la loc de cinste în cazărmile militare au dispărut de pe pereţi. Până în 1990, 14 milioane de oameni au vizitat mausoleul lui Tito. În 1995, câţiva membri ai familiei, alături de membrii Ligii Comuniştilor au fost prezenţi. Garda de onoare de la mausoleu a dispărut, la fel ca şi mitul lui Tito.  


„Adevărul” vă propune o serie de articole despre fosta Iugoslavie multietnică, de la începuturile sale până în momentul în care s-a produs secesiunea formaţiunii. Bloggerii adevarul.ro comentează în episoade despre regimul din Iugoslavia, pe care unii îl numeau „comunismul cu faţă umană”, dar şi despre conflictele sângeroase interetnice care au condus la scindarea entităţii în statele independente de astăzi: Serbia, Croatia, Slovenia, Bosnia şi Hertegovina, Macedonia, Muntenegru.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite