Cum preferaţi să muriţi? Încet şi în chinuri sau loviţi de bomba nucleară?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru prima şi – sper – ultima dată, o să-l citez pe Nigel Farage, liderul populist şi xenofob al UKIP şi o să insist să luăm spusele lui cu cea mai mare seriozitate, pentru că o dată are deplină şi teribilă dreptate: “tema cea mai importantă aici nu este ce s-a întâmplat cu Marea Britanie, ci ce s-a întâmplat cu restul UE. Duhul eurosceptic a scăpat din lampă şi nu mai poate fi băgat la loc".

E principala lecţie a referendumului britanic. Am ajuns aici pentru că am refuzat să privim cu seriozitate semnele clare şi numeroase ale slăbiciunilor şi eşecurilor noastre colective şi să facem ceva în sensul ăsta. Dacă nici acum nu ne trezim, data viitoare (pentru că o dată viitoare va exista cu siguranţă, chiar dacă nu în UK!) va fi Leave. 

În 2005, cam pe vremea asta, dar la 2-3 noaptea, zăceam pe jos ca aurolacii, pe holurile clădirii Consiliului UE în Bruxelles. Câteva zeci de jurnalişti din toată Europa crăpam de somn şi nu puteam să ne culcăm din cauza lui Tony Blair. Premierul britanic bloca de vreo 10 ore deja (de fapt, de săptămâni şi luni!) adoptarea bugetului UE pentru 2007-2014, cel care includea pentru prima dată contribuţia României şi mai ales fondurile europene alocate nouă. Marea Britanie era dispusă să renunţe la o parte (în final a fost chiar o treime) din „reducerea” contribuţiei UK la bugetul comun, negociată de Margaret Thatcher cu 20 de ani înainte, pentru a finanţa extinderea UE către Europa de Est, dar se târguia la sânge pe procente. Spre dimineaţă, preşedintele prin rotaţie al Consiliului, acelaşi Jean-Claude Juncker, azi preşedinte al Comisiei, a venit, cenuşiu la faţă de nervi şi de oboseală, să ne trimită la culcare: nu ajunsese la niciun rezultat cu britanicii. Blair avea să cedeze în final 7 miliarde de lire şase luni mai târziu, sub preşedinţia britanică a UE.

La ora la care scriu, ultimele estimări dau un avans taberei „Remain”. Sper cu ardoare să fie aşa şi dimineaţă. Dacă nu, dacă urmaşii lui John Stuart Mill, ai Magnei Carta şi ai lui Oliver Cromwell nu au înţeles, aşa cum în final au făcut-o acum un deceniu şi ceva, să pună în al 12-lea ceas Uniunea mai presus de o viziune contabilicească şi pe termen scurt, Juncker şi toată Europa vor dormi mult mai prost de acum înainte.

Dacă ne ratează cumva bomba nucleară, vom muri încet şi în chinuri de otrava populismului

Dacă rezultatul e Remain, mă tem de un singur lucru: că nu vom înţelege – în România cu siguranţă nu o facem! – cât de aproape ne-a trecut glonţul pe la ureche şi cât de fatal ne putea fi. Că nu vom fi învăţat nimic, că vom răsufla uşuraţi şi vom reveni la campionatul european de fotbal. N-avem decât motive temporare de bucurie dacă tabăra "Remain" câştigă. Dacă ne ratează "bomba nucleară" şi nu învăţăm nimic, ne pregătim de o moarte lungă şi chinuitoare.

“Dacă rămânem în Uniune, aceasta e condamnată, e terminată oricum” – spune Nigel Farage şi oricât ar fi el de clown, am face bine să nu desconsiderăm acest avertisment.

Trăim de departe cel mai grav moment al ultimilor ani – noi, UE, colectiv. Am ajuns aici pentru că nu ne-am dat seama ce facem sau nu ne-a păsat destul. Nici acum nu realizăm în faţa cărui prag de importanţă epocală ne aflăm şi cât de grav este dacă el va fi trecut. Nu ştiu ce alt gând ar putea descrie mai bine momentul decât cel exprimat de jurnalistul britanic Ben Judah la finalul unei peregrinări de săptămâni printre Leavers şi Remainers, peste tot în Regatul Unit: “mi-e teamă de cum va arăta viaţa pe o insulă înrăită şi naţionalistă, bombardată cu minciuni până ce a ajuns să vadă lumea şi pe sine ca Nigel Farage”. O să repet şi eu, de data asta cu o privire din România: mi-e teamă de cum va arăta viaţa de mâine într-o Uniune Europeană în care ţara-mamă a democraţiei parlamentare ar fi decis democratic, prin vot popular, să divorţeze nu doar de UE, ci de principiile pe care a fost fondată Uniunea, pe care ne întemeiem speranţele de mai bine şi în România. Astăzi ar putea fi ziua în care am renunţat oficial, irevocabil şi fără drept de apel la toată structura sănătoasă a sistemului nostru democratic.

Cel mai grav lucru care se va întâmpla dacă britanicii votează ieşirea din UE este consacrarea guvernării iraţionale, prin manipulare şi frică. Facem mereu prostia de a considera că democraţia e un exerciţiu electoral, o dată la 4 ani. Am obosit de afirmaţia făcută maşinal în România “parlamentul e plin de ticăloşi, dar noi i-am trimis acolo; i-am votat, îi merităm”. Nu, nu-i merităm pentru că i-am votat. Poate nu aveam de ales unii mai buni. Îi merităm pentru că între alegeri am stat inerţi acasă, nu ne-am ţinut ca scaiul nici de ei, nici de partide să promoveze şi să propună alţii mai breji. Democraţia reală se vede şi între alegeri şi în oferta electorală, nu doar în exerciţiul electoral. Altfel avem o formă fără fond.

Din ce în ce mai mult, asta avem în UE – forme instituţionale fără fond real democratic. Unicul parlamentar UKIP a exprimat la BBC, acum câteva minute, un adevăr: “chiar dacă rezultatul este Remain, e cazul să acceptăm că sunt mulţi în Westminster [parlamentul britanic] de ambele părţi ale spectrului politic mainstream care au mai multe în comun între ei decât cu cetăţenii pe care îi reprezintă. E timpul să schimbăm acest mod de a face politică”. 

Pe fondul acestei pierderi a legăturii între misiunea încredinţată liderilor de către electorat şi îndeplinirea ei efectivă, reţeta populiştilor e simplă: se iau mase de oameni vulnerabili şi speriaţi (pentru că guvernanţii nu le-au livrat prosperitate şi siguranţa zilei de mâine, sau pur şi simplu pentru că lumea e într-o intensă şi accelerată schimbare, iar fiinţa umană a fost mereu speriată de schimbare). Li se manipulează emoţiile, fricile, li se livrează mesaje simple (i.e. simpliste până la a fi false şi a sfida chiar minima raţiune) dar care le merg drept în cortex. Li se dă un capăt de funie de care să se agaţe (iar ei nu pot să vadă că la capătul celălalt nu e nimic, iar funia e tăiată) – iar ei vor trage, vor trage, vor trage de funie şi vor prefera să se agaţe de o iluzie, nici nu îi va interesa măcar să afle dacă există ceva la capăt sau nu, pentru că adesea preferăm să fi minţiţi frumos că există soluţii simple la probleme complexe decât să acceptăm că viaţa nu e aşa. Preferăm iluzii simple, autoîntreţinute, şi pe facebook şi în viaţa reală, preferăm iluzia de putere pe care o proiectează politicienii, în faţa realităţii complicate descrise de mult-huliţii “experţi” (în România le zicem tehnocraţi).

E o enormă diferenţă între nişte procente, chiar zeci, de voturi date partidelor rasiste şi naţionaliste de către cei care aleg să creadă, să urmeze politicieni populişti şi iresponsabili - şi cazul în care poporul, prin voinţa majorităţii, îşi pune soarta şi chiar pe cea a urmaşilor lui în mâinile acestora, le delegă acestora efectiv şi deplin autoritatea guvernării, produce, prin vot, efecte care sunt ireversibile timp de generaţii. E diferenţa între pluralismul cu adevărat democratic al opiniilor şi existenţa sănătoasă a opoziţiei şi anularea democraţiei prin aşezarea ei la picioarele unora care în mod fundamental resping principiile liberale, umaniste şi democratice. Una e să existe “nişte” populişti, rasişti, naţionalişti în Europa şi alta e ca aceştia să câştige majoritatea de partea lor, adesea prin minciuni sfruntate, să ducă la retragerea unui pilon de rezistenţă din Uniunea Europeană şi să aibă capacitatea de a provoca inclusiv prăbuşirea întregului edificiu.

Aşa s-a transformat un “simplu” val de rasism în al Treilea Reich. Comparaţia nu e deplasată. Acelaşi joc perfect democratic dar profund viciat în substanţa sa care l-a adus pe Hitler la putere este cel care se conturează în Europa de azi. Acelaşi primat al fricii. Aceeaşi atomizare, izolare în grupuri de “noi şi ai noştri” din care cine nu e ca noi e exclus şi e împotriva noastră. Încet-încet nu mai suntem o societate, ci o colecţie de indivizi. Am devenit defensivi, suspicioşi, iraţionali, deloc dispuşi să discutăm şi să ascultăm argumente contrare, să înţelegem diferenţele ca pe ceva care ne îmbogăţeşte şi ne transformă. Ne e teamă să ne schimbăm şi vrem ca şi lumea să rămână pe loc, aşa cum o ştim.

S-a început cu euroscepticism (deci doar rezerve şi îndoieli faţă de utilitatea şi rezultatele UE), a continuat cu ascensiunea peste tot în Europa a unor partide naţionaliste de tip Frontul Naţional & Co. către procente din ce în ce mai importante, deşi nu majoritare, iar acum s-a ajuns în pragul transformării fundamentale, istorice a unui proiect edificat timp de peste jumătate de secol sub impactul momentan (şi care ar putea fi curând regretat) al unei retorici ipocrite şi lipsite la rândul ei de soluţii. Azi poate fi înlocuirea politicii şi politicilor responsabile (chiar dacă adesea acestea nu reuşesc să fie astfel) cu politica găunoasă a lipsei de scrupule în goana după putere. Sau putem accepta că regulile de trafic continuă să existe şi să fie necesare, chiar dacă (sau tocmai pentru că) sunt încălcate în fiecare zi (aşa cum se spune în raportul Conferinţei de Securitate de la Munchen de anul acesta).

Cu certitudine nu ştim să apreciem cum se cuvine şi nu ştim să folosim la maximum, cu cele mai bune rezultate, ceea ce avem. Pot doar spera că spaima pe care am tras-o mulţi cu ocazia asta, dacă în final va ieşi bine, ne va face să înţelegem mai bine câtă nevoie avem de Uniune, de cooperare, de solidaritate.

A devenit şantajul singurul instrument al cetăţeanului de a se face ascultat de stat?

Să mai acceptăm o realitate: nu toţi adepţii taberei Leave sunt nişte ticăloşi iraţionali şi manipulatori, sau nişte rasişti, sau nişte egoişti, sau nişte ignoranţi. Există adevăr în faptul că Marea Britanie are o structură a economiei mult mai performantă, mai conectată la dinamicile globale decât media UE. Există adevăr în ideea că UE a creat un spaţiu de liberă circulaţie fără să îl şi securizeze. Că statele noastre erau şi rămân nepregătite pentru gestionarea mobilităţii globale, a reformelor interne necesare pentru absorbţia unei forţe de muncă şi surse de creştere demografică de care, altfel, avem mare nevoie. Ar fi fost minunat şi în spiritul democraţiei dacă britanicii ar fi avut cu adevărat o largă discuţie serioasă la nivel social pe marginea acestor probleme. Aceasta nu a existat însă; s-a alunecat rapid pe panta câştigării voturilor prin mesaje care să gâdile percepţiile subiective ale electoratului, nu să le formeze, prin dezbatere şi rigoare. Astfel, momentul nu e unul al adevărului, care să clarifice, să vindece temeri şi diviziuni, ci unul care va lăsa Marea Britanie şi mai divizată şi mai frustrată, de toate părţile. Repet: mecanismul de consultare în sine nu e neapărat greşit în sine; luarea unei decizii care amanetează viitorul generaţiilor de după noi şi anihilează 60 de ani de construcţie monumentală, în baza unor minciuni, sloganuri şi interese personale este, în schimb, marca morţii cerebrale a democraţiei.

Oricât ne-am văita, situaţia la care s-a ajuns nu e deloc surprinzătoare. Criza actuală e urmarea firească a unei serii întregi de refuzuri de a gestiona probleme pe care, altfel, le-am constatat de ani şi ani. A existat avertismentul franco-olandez de respingere a proiectului Constituţiei europene prin referendum. A existat precedentul alegerilor pentru Parlamentul European, dar şi a unora naţionale, cu câştiguri semnificative de partea euroscepticilor. A existat o Strategie Lisabona, care urmărea să facă UE mai competitivă, recunoscând că rămâne în urma unei lumi în efervescenţă; aceasta a eşuat lamentabil.  Conflictul din Siria a împlinit 5 ani – de indiferenţă şi neimplicare europeană; statele-membre nu au reuşit să se pună de acord nici măcat minimal asupra unei politici externe şi de securitate comune, iar acum se miră că le-a lovit criza refugiaţilor. Cu o Franţă aproape inexplicabil retrasă de la cârma în tandem a UE, iar alte state puţin dispuse să-şi asume decizii dificile, am stat cu toţii şi ne-am uitat cum Germania ajungea cea mai influentă putere europeană. Ne-am plâns, pentru că ne temem de o Germanie prea puternică; s-au plâns şi ei, pentru că şi lor le e teamă să rămână singuri şi detestaţi. Dar n-am făcut nimic. Aşa cum spunea un analist danez, “ţări ca a mea îşi permit să se comporte iresponsabil, pentru că ştiu ca va compensa Germania, asumându-şi ea răspunderile”. Acum, campania Leave circula panouri cu “Halt ze German advance. Vote Leave”. Şi dacă le iese? Dacă Germania se retrage de la cârmă, o vrea cineva? Şi dacă nu, cu UK afară din UE şi Franţa afară din joc, cine va mai contrabalansa Germania?

Avem şi o problemă a statului ca entitate centrală sistemului democratic. Din ce în ce mai mult, instituţiile tradiţionale par slabe şi incapabile să ia la timp decizii majore şi măsuri structurale, drept pentru care ajung s-o facă peste noapte, oportunist şi disperat, la presiunea străzii. Am spune că cetăţeanul îşi recâştigă influenţa asupra decidenţilor. Este şi aceasta însă o iluzie. Statul democratic funcţionează totuşi pe bază de delegare şi constatăm asta cu claritate la momentul Brexit: forţele politice capătă putere reală şi produc efecte doar atunci când primesc mandat formal de la electorat - şi vedem că cetăţeanul nu pare să exercite, asupra celor care îl reprezintă, influenţa dorită, la timp, în interiorul mecanismelor sistemului, astfel încât aceştia să livreze rezultate înainte de a se recurge la instrumente excepţionale. În plus, societăţi din ce în ce mai divizate şi mai lipsite de solidaritate înseamnă state din ce în ce mai slabe.

Ben Judah remarca faptul că a avut loc o eliberare a limbajului – mai precis o scăpare de sub control (etic, raţional) a acestuia. Orwell ar fi încântat. Tabăra Leave a repetat ad nauseam clişee ca “suntem sub ocupaţie străină”, “trebuie să ne recâştigăm independenţa”, alăturarea UE/ refugiaţi/ Germania-Hitler. Limbajul nu descrie doar realităţi, ci le şi creează. O minciună repetată la nesfârşit devine adevăr. Remarca jurnalistul britanic asemănarea cu spălarea pe creier, sub comunism şi dictatură, a populaţiilor din Orientul Mijlociu sau Europa de Est. Simplificarea extremă e un contrapunct de succes la “bruxelleza” adesea de neînţeles şi pentru cei care o utilizează şi o inventează.

De aceea, printre altele, chiar dacă printr-un concert de împrejurări extraordinar, Donald Trump nu ajunge să fie candidatul republican la preşedinţia SUA, sau dacă în final nu ajunge preşedintele SUA, răul făcut de declaraţiile sale este deja ireparabil. Încălcarea tabuurilor (atât cele justificate şi benefice, cât şi celelalte) şi-a produs deja efectele; ele nu mai pot fi puse la loc ca până atunci, lipsa de toleranţă, de respect revărsate în spaţiul public au comis deja răul social.

Bulgărele de zăpadă a început deja să se rostogolească prin toată Europa

Să nu ne legănăm în iluzia că “nu va fi totuşi aşa de rău” dacă Brexitul se întâmplă. Ba va fi exact aşa de rău şi chiar mai mult, iar asta imediat. O ieşire a Marii Britanii din UE, un succes al forţelor populist-naţionaliste deci va încuraja imediat mişcările similare din alte ţări, ba chiar şi guverne, doritoare şi ele să joace cartea şantajului pentru a negocia diverse aranjamente în interiorul UE sau pentru a-şi satisface interese electorale/ interne. Deja Nigel Farage remarca succesul fantastic şi neaşteptat al campaniei Leave şi anunţa că asta îi stimulează să continue. Remarca şi faptul că "duhul euroscepticismului" bântuie deja Danemarca, Franţa, Italia, toată Europa. De asemenea, o plecare a UK va presa statele-membre să fie individualiste la rândul lor. Regatul Unit va avea de negociat relaţia sa cu UE, iar multe state ar vrea să păstreze Londra cât mai aproape de Uniune. În acelaşi timp însă, cum ar putea explica propriului electorat de ce fac concesii unei ţări care a renunţat la solidaritate şi a subminat proiectul european? Şi dacă ar face-o, nu i-ar încuraja şi pe alţii să urmeze acelaşi drum, pentru că iată, pot ieşi din UE şi să-şi păstreze totuşi mare parte din beneficii? Franţa sau Germania s-ar vedea nevoite să fie dure măcar pentru a arăta că regulile sunt reguli şi cele ale UE nu şi-au pierdut relevanţa odată cu pierderea Marii Britanii.

O analiză concretă a ce anume ar putea fi păstrat şi ce ar fi pierdut pentru UK arată, printre altele, cât de interdependentă este Europa şi ce greu e să mai separi elemente ale pieţei comune care nu s-au născut artificial, cu tocmai pentru că gradul de conectare era deja atât de mare încât le făcea necesare. Să admitem însă şi că UE a pierdut mult din coeziune şi a ajuns în dificultatea de astăzi tocmai pentru că motorul integrării rămâne cel economic, iar în ultimii ani Europa a fost marcată de criză şi de o încetinire a dezvoltării şi integrării economice, care s-a reflectat în pierderea de coeziune. Încercarea de a suplini prin integrare politică nu a făcut decât să creeze şi mai multe tensiuni.

Dacă doriţi să revedeţi...

Dacă aţi ratat cumva drama Brexit sau ea nu se va petrece – încă! -, aveţi posibilitatea să revedeţi “filmul”: în toamnă, în Statele Unite. Acolo se consumă, cu alte declinări, cam acelaşi tip de tensiuni ca în Marea Britanie şi Europa. Aceeaşi criză de sistem, de societate, acelaşi tip de evoluţie de la politică şi politici raţionale, la exploatarea emoţiilor electoratului, pe care aşa-zişi lideri îl urmează, în loc să-l conducă. Măcar cu gândul la episodul viitor, nu vă bucuraţi prea tare şi nu plecaţi liniştiţi în vacanţă. Cum spune şi Farage: e abia începutul!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite