Cum să munceşti mai mult şi să fii tot mai sărac: o dilemă explozivă în UE şi în România europeană

Va urma un an în care veţi vedea, atât la nivelul instituţiilor europene, cât şi în multe dintre Statele Membre, cum se multiplică discuţiile privind fenomenul în creştere a sărăciei agresive care începe să afecteze din ce în ce mai multe categorii sociale, altfel supuse şi teribil de muncitoare.

Există deja Şi ea capătă formula neliniştitoare a „sărăciei la locul de muncă“. „Statisticile ne spun este că oamenii au un loc de muncă. Dar nu precizează dacă oamenii suferă sau nu la acel loc de muncă... trebuie să revenim la economia socială de piaţă. Trebuie să construim o economie modernă pentru sec. XXI şi nu o putem face având condiţiile de muncă şi contribuţiile sociale din sec XIX“ – afirma Nicolas Schmit, comisarul european pentru piaţa muncii şi drepturile sociale.

Este o problemă deosebit de serioasă deoarece se adaugă celei generale şi atât de des invocate, adică persistenţa la nivelul UE a unui grup important de populaţie aflată sub ameninţarea sărăciei şi excluderii sociale: 109 milioane oameni. Un risc, la nivel european, cum arată statisticile europene, repartizat inegal la nivelul continentului, datele EUROSTAT reflectând dezastrul din România, a doua pe lista statelor care înregistrează procentajul de risc de sărăcie şi excluziune socială, pe locul doi în Europa după Bulgaria. Dacă la ei procentajul de risc de 32,8%, iar noi e de 32,5%.  Comparaţia trebuie făcută cu Republica Cehă, ţara europeană care înregistrează un risc de doar 12,2%. Suntem şi în vârful statisticilor în ce priveşte numărul persoanelor ameninţate de „pauperitate monetară“: în ţara noastră una din cinci persoane (procent de 23,5% din populaţie) se aflau anul trecut în această situaţie, cea mai proastă situaţie în Europa, cei mai relaxaţi fiind francezii, ţara lor înregistrând un procentaj de 13,4%. Suntem pe locul 2 în Europa, după Bulgaria – cu un procentaj de 16,8%) în ce priveşte numărul de persoane aflate în stare de privaţiuni materiale severe (nu-şi pot plăti facturile, nu-şi pot încălzi suficient locuinţa sau să-şi permită o vacanţă). Tot EUROSTAT ne spune că 24% din copiii din UE se confruntă cu riscul de sărăcie şi excludere socială, România înregistrând recordul absolut cu al său procent de 38%. Şi, conex, dacă 28% din populaţia europeană nu-şi poate permite o vacanţă de o săptămână în afara domiciliului, 59% dintre români se aflau în această situaţie.

Datele de referinţă sunt pentru 2018 şi au fost sintetizate la 15 octombrie 2019.

Problema suplimentară apare odată cu această combinaţie nefericită şi care poate deveni foarte rapid explozivă între datele generale privind riscul sărăciei şi excluderii sociale şi ceea ce este creşterea nemulţumirii unei categorii din ce în ce mai largi de angajaţi faţă de „sărăcia la locul de muncă“. Este  vorba despre o extensie a conceptului primar de „muncă în sărăcie“ („working poor“) care, iniţial, descria „persoanele care au un loc de muncă în majoritatea timpului pe durata anului dar rămân în zona sărăciei datorită nivelului scăzut al veniturilor. La nivelul UE (cum explică Wikipedia), „cu al său indicator de sărăcie la locul de muncă, consideră ca muncitori săraci pe cei care trăiesc într-un menaj al cărui venituri per unitate de consum este inferior nivelului de sărăcie (60% din venitul mediu standardizat, inclusiv prestaţiile sociale“.

Dar situaţia pieţelor de muncă a devenit din ce în ce mai complexă, răspunzând impulsurilor date în perioada crizei economice. S-au diversificat formulele de organizare a fluxurilor de producţie, în paralel au fost ridicatele cerinţele de productivitate per post şi au apărut diversele formule (part-time, lucru la domiciliu plătit la bucată sau per proiect, etc) în paralel cu delocalizarea multor companii spre orizonturi unde mâna de lucru este mai ofertantă şi unde legislaţia permite repatrierea fără probleme a profitului. Dar şi, situaţie favorizantă negativ, se observă creşterea cazurilor în care „munca gri“ este expedientul cel mai des folosit pentru mărirea veniturilor în care multe companii, mai ales în estul Europei, folosesc procedeul plăţii oficiale la nivelul salariului minim, preferându-se apoi un aranjament cu fiecare salariat în parte. Generând apoi efecte în serie care fragilizează toate sistemele de asigurări sociale, printre altele.

Ce urmează încă nu ştie nimeni foarte bine, poate şi pentru că, în previziunea posibilei crize, guvernele nu par foarte decise să urmeze o linie europeană unică. Norme există, dar aplicarea lor este deficitară deoarece condiţiile sunt extrem de diferite între Statele Membre între care se accentuează diferenţele pe vechile axe Nord/Sude şi Est/Vest. Ceea ce afirma Giovanni Casale, responsabilul politic al Confederaţiei europene a sindicatelor, este absolut real: „avem o procedură în ce priveşte dezechilibrele macro-economice, în schimb nu avem nimic în cazul dezechilibrelor sociale“.

Poate că vom avea în foarte scurt timp deoarece sunt semne multiple că discuţia despre dimensiunea socială a modelului european devine extrem de urgentă şi va începe să domine toate dezbaterile viitoare. Tocmai pentru că, politic, temele pot fi şi sunt deja folosite în discursul populist şi extremist ca argumente privind eşecul abordării comunitare în ultimele decenii şi mai ales după extinderea UE şi aderarea ţărilor sărace fost comuniste. Drept care foarte multă lume se uită cu mare interes la marea dezbatere ce va începe pe 14 ianuarie, atunci când Nicolas Schmit va prezenta primul text al propunerii privind salariul minim european şi care va fi mai apoi negociată cu statele membre şi partenerii sociali. „Astfel va fi garantată o viaţă decentă pentru toţi cetăţenii din UE“ , chiar dacă „nimeni nu vrea să aplice un salariu minim specific în UE“. Şi discuţia va fi extrem de complicată, balansând criteriile politice ale unei „Europe sociale şi a solidarităţii“ cu cele care vor trebui să definească e „Europă a economiei sociale de piaţă“. S-a mai discutat despre asta, dar realitatea disparităţilor salariale este şi aşa foarte mare, nemaivorbind despre faptul că unele ţări (cele bogate ale nordului) nu au un asemenea sistem şi nici nu prea ar avea de ce să şi-l dorească. La începutul lui 2019, aceasta era situaţia în Europa:

...şi aceasta este diferenţa între nivelul salariului minim dintre diferite regiuni ale Europei:

Discuţia care urmează ar trebui, măcar ea, să intereseze sindicatele de la noi, societatea civilă şi responsabilii guvernamentali nu numai pentru a dialoga şi negocia între ei, ci şi, poate în mod excepţional, pentru a demara dezbateri publice, prezentând opiniei publice din ţara noastră diversele variante propuse legislatorului european, invitând oamenii să se alăture dezbaterii (care se anunţă furtunoasă) pe care, în mod obligatoriu, Comisia Europeană o va lansa pe tema proiectului respectiv.

Dacă nu, peste un timp oarecare, când ceilalţi vor decide, veţi afla despre ce va fi vorba.