În fruntea opozanţilor îl găsim pe Donald Tusk, preşedintele Consiliului European. De fapt, el e purtătorul de cuvânt al majorităţii şefilor de stat şi de guvern din UE. Aceştia nu vor să fie obligaţi să numească în fruntea Comisiei candidatul fracţiunii parlamentare din PE care va avea cele mai multe mandate, aşa cum s-a petrecut în 2014.

Între susţinători cel mai cunoscut e Jean-Claude Juncker. Pentru el, dacă fiecare partid european are un cap de listă asupra căruia se pronunţă cetăţenii, caracterul democratic al scrutinului e întărit. În 2019, nu vom accepta în fruntea Comisiei decât un Spitzenkandidat, a decis şi o majoritate consistentă a Parlamentului European. Nu, au răspuns membrii Consiliului European săptămâna trecută, nu putem da ascultare partidelor în chip „automat”.

Tratatul UE prevede, de fapt, că preşedintele Comisiei e desemnat de către şefii de stat şi de guvern, care „iau în seamă” rezultatele electorale din toate statele-membre, deputaţilor din PE revenindu-le rolul de a zice „da” sau „nu”. În 2014, cinci din cele şapte familii europene au desemnat candidaţi la şefia Comisiei, PPE a avut cele mai multe voturi, iar Juncker, care a fost susţinut de către populari, a fost propus de membrii Consiliului pentru a dirija CE, apoi votat de majoritatea din Parlamentul European.

Unul dintre argumentele în favoarea menţinerii formulei din 2014 este că, în acest fel, interesul cetăţenilor pentru alegeri creşte. La ultimul scrutin, participarea nu a crescut, dar scăderea constantă din ultimele două decenii a fost semnificativ mai mică. În unele cazuri, totuşi, scăderea a continuat şi s-a ajuns la cifre incredibile: doar 13% dintre slovaci au mers la urne, după ce în 2009 veniseră 19%. La noi, participarea a crescut cu trei procente faţă de scrutinul precedent. Argumentul e slab.

Juncker a mai cerut ca şefia Comisiei şi cea a Consiliului european să fie asumate de aceeaşi persoană. Şefii de stat şi de guvern s-au opus.

În opinia mea, nu evoluţia generală a participării e factorul-cheie în decizia despre relaţia dintre capii de listă şi şefia Comisiei Europene. Acum patru ani, când s-a procedat aşa, peisajul politic european avea două coordonate pe care le-a pierdut: cele două mari familii politice - cea populară şi cea socialistă - aveau şanse relativ egale de a câştiga scrutinul, iar împreună aveau o majoritate în PE (ca şi în Consiliu). În 2019, pentru a compune o majoritate în PE va fi nevoie de cel puţin trei fracţiuni parlamentare, iar între primele două diferenţa se anunţă mult mai mare decât e în prezent. Acceptarea competiţiei electorale deschise pentru şefia Comisiei e cu atât mai dificilă cu cât raportul de forţe politice din Consiliu e acum foarte diferit de cel din PE.

Disputa care opune Consiliul Comisiei şi Parlamentului în privinţa Spitzenkandidat e doar una dintre reformele instituţionale aflate în dezbatere. O alta - cea a listelor transnaţionale - a fost susţinută de Comisie, respinsă în plenul PE, iar Consiliul a decis să amâne orice discuţie până la alegerile din 2024. Juncker a mai cerut ca şefia Comisiei şi cea a Consiliului european să fie asumate de aceeaşi persoană. Şefii de stat şi de guvern s-au opus. E greu, de fapt, să obţii un acord al celor trei instituţii când vine vorba despre schimbări ambiţioase.