Era o clipă de graţie într-o istorie făurită din atât de multe episoade tragice, era, pentru cei aproximativ 1.200.000 de români prezenţi de-alungul frotierei la Prut, un semn cert că Dumnezeu îşi întorsese în fine faţa spre ei şi că momentul unei mari împliniri istorice avea să fie de acum iminent.

“La Podul de Flori am văzut atâtea lacrimi de bucurie încât am înţeles că nici o sârmă ghimpată, nici un zid de beton, nici un fel de tancuri, nici un fel de Rusie nu ne vor despărţi niciodată! Lumea s-a întâlnit cu drag. A fost o zi de vis curat!” relata scriitorul Andrei Strâmbeanu.

Aşa şi a fost. Dar, după această zi de vis curat, jocul politic şi-a reintrat instantaneu în drepturi şi oamenii au început să aştepte ceea ce credeau ei că s-a prefigurat ca eveniment legic şi de neocolit. De unde avea să vină soluţia? Cine urma s-o construiască? Cine avea să anunţe şi apoi să pună în operă o asemenea viziune? Din acel moment şi până acum, la toate aceste întrebări, nu a existat nici un răspuns articulat în singurul mod şi pe singurul palier în care contează, cel politic. Marele subiect a devenit tabu.

N-a existat niciodată nici puterea, nici curajul, nici ştiinţa dar nici până la capăt fervoarea mesianică necesară, pentru ca un lider politic din România să afirme deschis că ţinta sa supremă, cea pentru care este gata să lupte până la capăt, ar fi unirea ţării cu Republica Moldova. Şi invers: niciunul nu a îndrăznit să declare public că subiectul nu-l interesează.  Nu am avut un lider de talie uriaşă, de tip Helmut Kohl, care să vadă o unitate a spaţiului românesc, cerând deschis Europei şi lumii să recunoască acest adevăr istorice. Dar nici n-am avut unul care să spună celălalt adevăr: eram atunci, ca şi acum, prinşi în jocuri care ne depăşesc, nereuşind să ieşim din statutul nostru de ţară la margine de imperiu, atunci fiind parte din zona de contact între lumile despărţite odată de Cortina de Fier şi care se reaşezau rapid în noile mătci.

Drept care, lipsindu-ne toate acestea, am încercat să jucăm în ceea ce dintotdeauna a fost tradiţia diplomaţiei noastre: jocul supravieţuirii, cu fundul în cât mai multe luntri, încercând să nu supărăm pe nimeni până la capăt, bucurându-i puţin când pe unii, când pe alţii, în funcţie nu de interese ale unor mari alianţe, ci în raport cu negocierile zilnice ajutătoare la obţinerea unei linişti pe cât de fragile, pe atât de trecătoare.

Dacă proiectul politic fie că nu exista, fie că nu se putea vorbi deschis despre el, am preferat continuarea relaţiei sentimentale, bazându-ne pe ceea ce au făcut şi încă mai fac (din ce în ce mai puţin şi pe neştiutelea) zecile şi zecile de ONG-uri care au realizat cam tot ce se putea obţine pe bază de entuziasm şi resursele de care dispuneau. La nivel politic, maximum de implicare a fost în sprijinirea eforturilor Republicii Moldova pentru integrare europeană, oferind legislaţia tradusă, expertiză în domenii diverse, dublând toate astea cu un efort economic considerabil, suportat cu plăcere, cred, de contribuabilul român.

Şi dincolo de asta? Relaţiile politice nu au fost niciodată lineare, cu atât mai puţin linear-ascendente, oscilând mereu între vârfuri de prietenie şi înţelegere (vezi vizita domnului Voronin la Cotroceni şi oferta de a umple beciurile prezidenţiale roomâneşti cu vin moldovenesc) şi căderi brutale (vezi acelaşi domn Voronin ieşit la luptă împotriva României, acuzată de a se amesteca în treburile interne de la Chişinău).

Între timp, la Bruxelles spre exemplu, se consumau episoade de-a dreptul trist-hilare, cum a fost cel în care pe atunci proaspătul Comsiar european Leonard Orban păstorea lansarea unei broşuri asupra linbilor europene în care, alături de română, figura şi limba moldovenească. Asta în timp ce, în România, nu mai conteneau demonstraţiile academice asupra falsului evident al unei asemenea afirmaţii...

Uite că n-am ştiut nici ce să facem şi nici să profităm de momentul istoric excepţional creat în Europa începutului anilor ‘90, atunci când  Germania îşi refăcea fiinţa naţională. Poate însă nici nu ne interesează s-o facem, nu ne-a interesat vreodată.  Dar de ce nu spunem ce vrem? Istoria este scrisă de învingători, supravieţuitorii sunt acolo cel mult în calitate de martori trişti sau entuziaşti, după caz şi beneficiile ce le-au fost acordate. Însă e adevărat că supravieţuiesc şi asta, veţi spune pe bună dreptate, tot este ceva, nu-i aşa?