Croaţia şi Slovenia luptă pentru Golful Piran

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Din 1991, Golful Piran este disputat de Slovenia şi Croaţia
Din 1991, Golful Piran este disputat de Slovenia şi Croaţia

Regiunea din sud-vestul Sloveniei situată la ţărmul Mării Adriatice constituie singura cale de acces la mare pentru acest stat. Totodată, regiunea a reprezentat în ultimii ani o zonă disputată între Croaţia şi Slovenia, două state ce s-au desprins concomitent din fosta Iugoslavie.

Această zonă a trecut succesiv prin stăpânirea mai multor popoare, începând de la iliri şi celţi, trecând prin stăpânirea romană, a triburilor slave şi chiar a bizantinilor. S-a remarcat apoi o lungă perioadă ca regiune veneţiană, iar în 1812 a devenit scena unei bătălii navale între marina engleză şi Franţa napoleoniană.

Parte a Italiei în perioada interbelică, regiunea în cauză avea să reprezinte un măr al discordiei la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Astfel, după o revoltă antifascistă în oraşul Trieste, întreaga regiune a Peninsulei Istria şi regiunea Carinthiei din Austria au fost ocupate de trupele iugoslave la data de 1 mai 1945, acestea depăşind graniţele statului iugoslav din perioada monarhiei. Cu toate acestea, negocierile de la sfârşitul războiului au determinat Iugoslavia să părăsească atât Carinthia, cât şi oraşul Trieste. Devenind cel mai puternic stat din Balcani, Iugoslavia urmărea însă obţinerea acestor teritorii prin negocieri cu Italia şi Austria.[1] Aceste negocieri nu au avut loc în cadrul Conferinţei de Pace atunci când a fost vorba despre Austria, ci atunci când s-a decis soarta Italiei. S-a hotărât astfel ca regiunea oraşului Trieste şi a peninsulei Istria să fie împărţite în două sectoare administrative A şi B (vezi harta de mai jos). Trupele iugoslave au reuşit să obţină controlul în zona sudică a regiunii, respectiv în zona B, în timp ce în zona A se aflau trupele Aliaţilor.

a1

Teritoriul liber a fost înfiinţat aşadar la data de 10 februarie 1947, printr-un protocol al Tratatului de pace cu Italia, pentru a găzdui o populaţie mixtă etnic şi cultural într-un stat independent neutru. Provizoratul acestuia a condus la instabilitatea graniţei nord-occidentale care avea să rămână multă vreme obiectul unor puternice tensiuni. Pe de o parte existau interesele contrare ale celor două administraţii (iugoslavă şi anglo-americană), iar pe de altă parte erau interesele Italiei care dorea să reintre în posesia întregii regiuni.[2]  Teritoriul liber a fost dizolvat de facto în 1954, fiind împărţit Italiei (zona A) şi Iugoslaviei (zona B). Această decizie a fost consacrată prin Tratatul bilateral de la Osimo din 1975 încheiat între Italia şi Iugoslavia. Chiar dacă graniţele au fost clar delimitate între cele două state, legăturile comerciale din regine s-au păstrat, iugoslavii venind adesea în Trieste pentru a face comerţ.

Trieste, Yugoslavia from Videoest on Vimeo.

Rămas în componenţa Iugoslaviei, golful Piran, situat în nordul Mării Adriatice a constituit o sursă de conflict încă din 1991, când acest stat a început să se destrame. Slovenia care nu posedă decât 46 de kilometri de coastă revendică în integralitate Golful Piran, în timp ce vecina sa, Croaţia, nu reclamă decât jumătate. Ceea ce revendică de fapt Slovenia este dreptul de a avea acces direct în apele internaţionale, lucru care ar fi dificil în absenţa recunoaşterii suveranităţii sale asupra Golfului Piran. Până în prezent, pentru ca vasele slovene să poată ieşi în larg pentru navigaţie şi pescuit, acestea trebuie să treacă fie prin apele italiene, fie prin cele croate.

map

Slovenia a fost primul stat ex-iugoslav care a aderat la Uniunea Europeană. Ţara a fost dintotdeauna raliată mai mult civilizaţiei occidentale şi, în special, lumii germane. Cu o populaţie de numai 2 milioane de locuitori, Slovenia şi-a obţinut fără prea mari probleme independenţa la data de 25 iunie 1991, după un scurt conflict cu statul Iugoslav.[3]

La data de 15 ianuarie 1992, Slovenia era recunoscută ca stat de comunitatea internaţională, urmând a fi acceptată ca membru al ONU la data de 22 mai 1992. Slovenia a urmat apoi toţi paşii spre aderarea la Uniunea Europeană. Un rol important l-a avut legea privatizării din 1992, fapt ce a declanşat transformarea economiei centralizate într-o economie de piaţă. Reformele realizate de-a lungul anilor ‘90 au determinat acceptarea ţării în UE la data de 13 iunie 2004, urmată rapid de integrarea în N.A.T.O.

Croaţia îşi face apariţia pe scena internaţională pe parcursul anilor ’90, ca urmare a unui conflict deosebit de sângeros, spre deosebire de vecina ei de la nord-vest, Slovenia[4].

Franjo Tudjman a fost cel care a reuşit edificarea noului stat sub forma sa actuală, până în decembrie 1999. După moartea acestuia, sub conducerea preşedintelui Stipe Mesić, personalitate de seamă în istoria Iugoslaviei şi fost aliat al lui Tudjman, Croaţia se plasează pe un nou drum, cel al deschiderii faţă de instituţiile internaţionale. Noul guvern condus de Ivica Račan a început să colaboreze tot mai strâns cu Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (TPIY) şi să permită reîntoarcerea refugiaţilor sârbi din timpul războiului. Aceste măsuri au deschis calea către integrarea în Uniunea Europeană.

Trebuie precizat că drumul Croaţiei către aderarea la Uniunea Europeană a fost unul lung şi sinuos. Un succes important în procesul de aderare a fost reprezentat de semnarea Acordului de Stabilizare şi Asociere încă din 2001. A urmat apoi obţinerea statutului de candidat la data de 18 iunie 2004. Cu toate acestea, dificultăţile create de insuficienta cooperarea cu autorităţile de la Haga referitoare la predarea generalului Gotovina şi problemele privind împărţirea Golfului Piran cu Slovenia au întârziat aderarea.

Începând cu anul 2008, Slovenia a blocat negocierile de aderare ale Croaţiei din cauza diferendului privind suveranitatea asupra Golfului Piran. Prin urmare, deşi Croaţia ar fi îndeplinit condiţiile economice necesare pentru aderare, era necesar să depăşească tendinţele spre naţionalism, precum şi să soluţioneze disputele teritoriale cu Slovenia. Printr-o convenţie arbitrală încheiată în 2009, cele două state au decis să supună acest diferend unui tribunal arbitral din cadrul Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga[5], ceea ce a permis Croaţiei să reia negocierile de aderare la Uniunea Europeană, devenind astfel membru pe 1 iulie 2013.

Tribunalul arbitral a fost constituit în anul 2012, procedura scrisă debutând în februarie 2013, iar faza orală fiind organizată începând cu iunie 2014. Cu toate acestea, din cauza unei comunicări ex parte dintre arbitrul numit de Slovenia şi agentul guvernamental al acestui stat, Croaţia mai întâi a solicitat acestui tribunal arbitral suspendarea procedurii şi apoi a comunicat decizia sa de a pune capăt convenţiei arbitrale. Urmare a cestor demersuri, Croaţia nu a mai participat la procedura de arbitraj. Cu toate acestea tribunalul arbitral a continuat să judece şi a pronunţat pe 29 iunie 2017 o sentinţă având ca obiect delimitarea frontierelor terestre şi maritime dintre cele două state.[6] Verdictul acestui tribunal recunoaşte Sloveniei dreptul asupra Golfului Piran, acordând acesteia un culoar cu o lărgime de aproximativ 2,5 mile marine în apele teritoriale ale Croaţiei.

Croaţia a transmis că sentinţa arbitrală este nulă şi nu produce niciun efect, întrucât pe parcursul procedurii agentul guvernamental sloven a fost în contact cu unul dintre arbitrii. Slovenia nu contestă această acuzaţie, dar insistă asupra faptului că statul croat trebuie să se supună termenilor convenţiei arbitrale.[7]

Mai mult, Slovenia a formulat o acţiune în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocând nerespectarea de către Croaţia a dreptului Uniunii, respectiv a condiţiilor de aderare la Uniune, în baza cărora statele şi-au asumat obligaţia de a supune diferendul unui tribunal arbitral.[8] Slovenia a mai arătat că, prin nerespectarea de către Croaţia a sentinţei arbitrale, aceasta îşi încalcă obligaţia de cooperare loială care există între statele membre şi, totodată, încalcă posibilitatea Sloveniei de a exercita pe deplin suveranitatea asupra întregului teritoriu terestru şi maritim al Golfului Piran.

Curtea de justiţie a Uniunii, printr-o hotărâre recentă din 31 ianuarie 2020[9], s-a declarat necompetentă de a se pronunţa asupra diferendului privind Golful Piran, având în vedere că delimitarea geografică a frontierelor este o competenţă exclusivă a statelor membre, ce excedă limitelor materiale ale dreptului Uniunii. A mai precizat Curtea că acest lucru nu aduce atingere obligaţiei ce decurge, pentru ambele state, atât din convenţia arbitrală cât şi din dreptul Uniunii ce reglementează obligaţia de cooperare loială, de a conlucra în scopul soluţionării definitive a diferendului în conformitate cu dreptul internaţional.

NOTE


[1] Ioan Popoiu, „Statele din sud-estul Europei (1804-1999)”, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2017.

[2] Stefano Bianchini, „Problema Iugoslavă”, Ed. All, Bucureşti, 2003.

http://adevarul.ro/cultura/istorie/razboiul-zece-zile-independentasloveniei-1_591bda655ab6550cb82c1d18/index.html

http://adevarul.ro/cultura/istorie/razboiulpentru-independenta-croatiei-1_59593cbe5ab6550cb8bb436f/index.html

[5] https://pca-cpa.org/en/cases/3/

[6] https://pcacases.com/web/sendAttach/2172

[7] https://www.euractiv.fr/section/politique/news/croatia-and-slovenia-continue-maritime-dispute-after-arbitration-ruling/

[8]http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=221528&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=4942806

[9]http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=222921&pageIndex=0&doclang=FR&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=4942806

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite