Va fi extrem de interesant să vedem cum vor fi corelate palierul sistemic şi cel al politicii interne, pentru că doar astfel se poate ajunge la discursuri convingătoare.

Cred că realismul structural ne ajută foarte mult în privinţa tabloului general. Am putea detecta mecanismul dilemei securităţii, declanşat prin decizia statelor UE de a adânci colaborarea din cadrul Parteneriatului Estic: ceea ce pentru ele nu este decât o măsură benignă, pentru Rusia este o ameninţare la adresa propriei securităţi. Din această diferenţă de perspectivă se naşte conflictul. Confruntată cu o pierdere relativă în interacţiunea cu Occidentul, prin previzibila reorientare a Ucrainei, Rusia contraatacă orchestrând secesiunea Crimeei şi anexând-o. În ansamblu, Moscova pierde, ceea ce sugerează că Occidentul nu are interesul de a escalada: în acest scenariu, vor exista  sancţiuni, însă ele nu vor fi semnificative. Rămâne, însă, de văzut dacă Rusia se va simţi satisfăcută sau va căuta noi compensaţii – spre exemplu, în Estul Ucrainei sau în Transnistria – cu riscul ca de data aceasta să se ajungă la o deteriorare foarte gravă a relaţiilor cu Vestul. Dacă regimul Putin apreciază că pierderea strategică este compensată într-o măsură semnificativă de câştigurile simbolice – atât pe plan internaţional, cât şi pe plan intern – situaţia s-ar putea detensiona.

Cel mai probabil, însă, confruntarea va continua sub altă formă. Cea mai promiţătoare cale prin care Moscova poate limita pierderea relativă este specularea vulnerabilităţii economico-politice a Ucrainei. Un eşec al tranziţiei democratice ucrainene sau un parcurs extrem de dificil ar împiedica afilierea acestei ţări la structurile occidentale, mai ales că nu există un sprijin real pentru aşa ceva, în rândul electoratelor din marile ţări europene. Ucrainei i s-ar rezerva, în aceste condiţii, statutul de zonă-tampon între Occident şi Rusia, ceea ce ar fi relativ acceptabil pentru Moscova. Aceasta, deoarece varianta asocierii voluntare a Ucrainei la noua sferă de dominaţie rusă este exclusă, după anexarea Crimeei.

Balanţele de putere, odată perturbate, tind să se refacă – aceasta este, în esenţă, predicţia la nivel sistemic avansată de realismul structural. Uneori, refacerea se produce pe cale violentă. Însă, din perspectivă sistemică, evenimentele din Ucraina nu reprezintă o perturbare gravă, aşa că nu ar trebui să ne aşteptăm la o modificare fundamentală a logicii interacţiunii dintre marii actori implicaţi: Rusia, SUA, principalele puteri din UE. În plus, dincolo de faptul că nu este cu adevărat afectată structura de putere la nivel global, există în sistemul internaţional contemporan şi alţi factori ce tind să inhibe escaladarea crizei.

În primul rând, sistemul normativ la nivel internaţional este în criză. Nici SUA, nici principalele puteri europene nu pot îndrepta eficient contra Rusiei un sistem pe care ele însele l-au modelat, uneori, după bunul plac. În al doilea rând, principalii parteneri strategici ai Rusiei (spre exemplu, celelalte state din grupul BRICS) susţin, în principiu, normele suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale, dar nu pot rămâne insensibili la ideea că statutul de mare putere -  la care ele însele aspiră – trebuie să ofere cumva anumite privilegii, mai ales când e vorba de satisfacerea unor revendicări teritoriale proprii. În al treilea rând, guvernele occidentale sunt puternic penetrate de interese economice favorabile menţinerii unui cadru stabil de cooperare cu Rusia (ceea ce nu înseamnă că vor lipsi loviturile şi contraloviturile) – interdependenţa înseamnă în primul rând vulnerabilitate reciprocă.

Agitaţia şi teama statelor est-europene, inclusiv ale unora dintre statele membre ale NATO, va primi răspuns prin întărirea garanţiilor de securitate şi prin alte manifestări de forţă ale marilor actori occidentali. Nu vor exista, însă, angajamente explicite care să descurajeze alte posibile agresiuni ruse în ceea ce pentru Vest reprezintă no man’s land, iar pentru Rusia – imperiu. Acolo, graniţele şi sistemele politice nu pot fi altfel decât nesigure.      

(Text definitivat la sfârşitul lunii martie şi apărut in ultimul număr al revistei Foreign Policy - România. Mulţumesc pentru permisiunea de a-l prelua pe acest blog).